SUB PIELEA PĂMÂNTULUI

Plouă în mine

fără avertisment,

o ploaie interioară,

disciplinată,

care nu cere adăpost.

Port zâmbete funcționale,

ca niște semne de punctuație

în fraze bine aranjate

între ele.

Tăcerea își face loc

și învață să respire.

Lacrimile tăcute

nu cad.

Ele rămân suspendate

între gând și inimă,

ca o frază neterminată.

Durerea nu are voce,

dar are memorie.

Știe fiecare moment

în care am ales

să nu spun.

Poate că într-o zi

cineva va citi

dincolo de cuvinte

și va înțelege

că și tăcerea

plânge.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

Am scos cuvintele grele din limbaj:

adevăr, datorie, jertfă.

Le-am înlocuit cu variante ușoare,

ușor de purtat,

ușor de uitat.

Conștiința a devenit o aplicație

care se actualizează după trend,

iar binele - 

o alegere personală

cu termen de expirare.

Ne-am obisnuit să trăim fără verticală,

într-un echilibru comod,

unde nimic nu doare prea tare

și nimic nu obligă.

Am numit libertate

fuga de responsabilitate

și progres

uitarea rădăcinilor.

Dar noaptea,

când nu mai e nimeni de convins,

morala bate încet la ușă,

ca un oaspete vechi

pe care nu-l mai recunoaștem,

dar pe care încă îl așteptăm.

Dimineața începe

cu un ecran care știe deja

ce vis n-am terminat.

Lumina albastră mă învață

cum să deschid ochii

fără să mă privesc.

Omul a fost cândva

o întrebare simplă:

Cine sunt?

Acum e un formular

cu câmpuri obligatorii

și opțiuni luminate.

Ne mișcăm prin oraș

ca printr-o aplicație prost optimizată:

reclame în loc de cer,

zgomot în loc de liniște,

pași grăbăți sincronizați

cu semafoarele.

Tehnologia nu doarme.

Ea numără, compară, prezice.

Știe ce-mi place

înainte să-mi placă,

știe ce voi evita înainte să aleg.

Eu încă încerc

să-mi amintesc

cum arată plictiseala,

acea libertate ciudată

în care nu se întâmplă nimic

și totuși se naște ceva.

Relațiile se încarcă lent.

Unii oameni sunt șterși

fără avertisment,

alții rămân ca fișiere corupte

într-un folder numit „poate”.

Ne spunem „sunt bine”

prin semne verzi,

deși în interior

buffering-ul nu se mai termină.

Omul își măsoară valoarea în reacții,

în cifre care urcă și coboară

ca niște emoții artificiale.

Și  totuși, uneori,

într-o pauză neprogramată,

când bateria scade și semnalul dispare,

se întâmplă ceva straniu:

respirația devine reală,

gândurile nu mai sunt grăbite,

iar tăcerea nu mai cere nimic.

Poate viitorul nu e mai rapid,

nu e mai inteligent,

mai conectat.

Poate viitorul e momentul

în care omul își amintește

că nu trebuie

să fie optimizat ca să existe.

Și închid ecranul nu ca să fugă

ci ca să rămână.

Crucea nu mai stă pe deal,

ci în mijlocul pieptului,

două linii care se întâlnesc

exact unde fuga nu mai ajută.

Verticala - 

toate căderile mele,

toate întrebările aruncate în sus

fără răspuns.

Orizontala -

mersul zilnic,

pâinea ruptă,

mâinile întinse

care nu se mai ating.

În punctul lor de ardere

stă un Cui invizibil,

țintuind timpul

de o clipă care nu trece.

Sângele nu curge,

se transformă în lumină,

iar lemnul -

în alfabet,

scriind pe cer

că durerea are sens.

Nu îngenuchez:

stau drept,

sub această intersecție

care mă ține întreg.

Crucea nu cere explicații,

doar rămânere.

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Știi, 

de-ai fi lângă mine-acum,

Te-aș ține strâns de mână,

Al meu să fii!

Să nu mai pleci,

Măcar...o săptămână.

Aș construi pentru-amândoi,

O lume fermecată,

Cu luna, soarele și noi

Și cu "A fost odată..."

Te-aș desena-ntr-un colț de suflet

Și te-aș păstra o veșnicie,

De n-ai fi Tu, 

te-aș inventa

Și viața s-ar schimba-n magie.

Privesc din ușă spre trecut, octombrie mă-ndeamnă,

Cu-atâția fluturi în stomac, fiori naivi de toamnă.

Și gândul îmi pășește în neștire....

Stai liniștit... n-am sa încalc a ta tăcere...

Miroase-n prag a nostalgie, simt fluturii cum zboară, 

Cuprinsă de melancolie, dorința dă pe dinafară.

Adie-o amintire parfumată... fluturii își iau zborul

Să te priveasc-o clipă, să își aline dorul..

Privesc din ușă spre trecut... cu-atâția fluturi în stomac 

Mă văd bătând la a ta poartă, unde finuț m-am descălțat 

Și simt aroma dulce ce ți-o purtam pe buze. 

...Se-mbracă gândul în iluzii, ca toamna, pământul de frunze.

Iubire albastră ce semeni cu cerul,

Eu simt ca mă înalți,cum zbor sau plutesc,

Iubire albastră ce semeni cu mare,

Pe valuri mă porți de înec mă ferești,

Iubire albastră ce semeni cu noaptea,

In întuneric,azur strălucești,

Iubire albastră ce semeni cu ziua,

Mă pierd prin mulțime și tot te găsesc.

Iubire albastră ești vie și clară 

Trăită în doi , transformi o comoară 

Iubire albastră trăită intens,

Aprinzi tot pământul cu roșu intens.

De ce anume asa s-a intimplat?

De ce?

Nu pot sa inteleg.

De ce pa altul mai schimbat,

De ce?De ce?

Nu mai are rost sa traiesc fara tine,

Viata nu mai are sens.

Cu inima distrusa-n mine,

Incerc din viata ta sa ies.

E  greu,

Si nu pot,Nu reusesc,

Sa uit pe cine eu iubesc,

In inima-mi vei fi mereu.

O luna de neuitat.

Daua saptamini de iubire.

Si doar trei zile de neintelegere.

Nu mai mult.

Doar o luna,doua saptamini si trei zile,

De iubire

Si restul:

Infern si suferire.

Nu știam că cerul negru poate fii și albastru

Cum nu știam nici că te voi iubi așa de mult

Și că din tot sufletul făcut dezastru

Pierdută, a mea inima va fii un exult

Înainte să te cunosc nu știam ce înseamnă iubirea

Înainte nu știam nici că trandafiri au miros

Acum știu că stelele nu-și pierduseră strălucirea

Ci îmi erau ochii acoperiți de-un negru dureros

Înainte să te cunosc viața nu avea un real sens

Credeam că dragostea e doar scrisă în povești

Înainte Jane Austen era o minciună spusă intens

Ca în romanele ei era imposibil să iubești

Totul era așa înainte să te cunosc

Căci n-am trăit până atunci cu adevărat

N-am fost mai fericită, trebuie să recunosc

Înainte să te cunosc eram doar un gol uitat

Nu te mai regăsesc în vechile tale argumente,
nici în vreo șansă nouă care să ne mai cuprindă.

Mă pierd, mai bine, în șoapte fără nume,
în nopți târzii pe care nu le mai cauți,
ca și cum uitarea mi-ar fi drum de întoarcere.

Privirea ta îmi era icoană vie,
nu imagine, ci altar al căderii mele în tine,
spre care mă avântam în rugăciuni fără odihnă.

Acolo îmi depuneam toate gândurile -
în adâncul privirii tale, pierzanie.

Erai un vulcan de gânduri neîmpăcate,
o ardere fără nume, fără iertare, fără capăt;
păcatele nu te locuiau, te cotropeau,
iar sufletul tău era o cetate închisă în sine,
fără poartă, fără ieșire, fără izbăvire.

Și totuși, aș fi rămas acolo,
în această ruină incandescentă,
cu toată puterea mea de a nu pleca.

Te-am zidit în mine, piatră peste piatră,
flacără peste flacără –
tăcerea ta mă mistuia pe dinăuntru,
dar nu fugeam,
ci mă ridicam spre tine,
ca și cum arderea ar fi fost singura formă de iubire.

Erai aproape simplă, privită de aproape,
dar infinită în dor,
în tăcere,
în chin,
și-n jale.

Am plecat.
Nu pentru că liniștea ta nu s-a așezat
în furtuna ochilor mei,
ci pentru că n-ai avut curajul
să te ierți pe tine însăți.

Vei înțelege târziu,
foarte târziu,
poate când nu va mai exista nici aer,
nici apă,
nici foc
și nici țărână -
că tu,
pentru mine,
nu ai fost întâmplare,
nici clipă,
nici rătăcire

ci iubire,
de la începutul meu până la sfârșitul lumii.