SPUNE-MI CE VREI

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...

    Traversând o mare de lacrimi,
    În loc de paradis promis,
    Am întâlnit o altă mare,
    O altă dună de nisip...
    
    Le-am traversat încă odată,
    Și-am suferit cât pentru zece vieți.
    E timpu-acum să-nec în mare,

    O altă dună de nisip...

    Nu caut să te mai citesc, 
    un singur lucru-l mai doresc, 
    să-ţi spun că uneori, am renunţat 
    mult prea uşor, la ce-am visat...
    
    Nu caut să te mai găsesc, 
    oricum te port mereu în mine, 
    cald, în lumină, sus pe val 
    şi în adâncuri de cristal...
    
    Vreau doar să ştiu cu-adevărat, 
    exişti sau eşti închipuire ? 
    ori, poate-un vis, în care-s condamnat... 
    ... la dulce nemurire...?

Vara asta-i prea grăbită să treacă prin noi,
Dar timpul mi-a părut că se scurge greoi,
Viața-i un vârtej pe repede-nainte amețitor,
Ca o rază de soare pe-o creastă albă de nor...

Umbrele toamnei se prelungesc pe perete,
Într-un joc de culori, încărcat de secrete,
Șoaptele nopții în zadar mă îmbie,
Precum ploaia zdrențuită în petic de vie...

Desfrunzit, un salcâm, se agită-n zadar,
În negura nopții, scheletic, precum un far,
Cu durerea strânsă-n fructele coapte târziu,
Pelerin, blestemând ploaia de noapte ce bate-n pustiu...

Timpul s-a stins în tăceri cu limbă de moarte,
Închizându-mi gândurile între file de carte,
Vara asta scurtă s-a scris cu veșnicie,
Precum un lan cules, pierdut în nostalgie...

    pentru că tu-mi eşti soare 
    şi furtuni azurii... 
    
    cer adânc şi senin 
    şi ninsori plumburii... 
    
    zâmbet strălucit în priviri 
    hohot ascuns în rouă din vii... 
    
    De ce te iubesc ? 
    
    pentru că eşti, că exişti 
    corolă-mplinită în stelele mii... 
    
    zbor nesfârşit, neatins 
    de cântecul primilor zori în zi... 
    
    cuvânt suspendat, nerostit 
    de cascadele argintii…

    Am să-mi las trupul să ardă,
    Reflex auriu, adâncind izvoarele de toamnă, 
    Pe rugul iubirii - singurul rug,
    Când soarele-apune zdrenţuit de amurg.
    
    Sărută-mi ochii,  focul mă cuprinde, 
    Sărută-mi buzele, gândul se stinge:
    Mă doare arsura trupului tău,
    Mă doare adâncul adâncului tău.
    
    Topeşte-mă-n forme şi toarnă-mă-n lut; 
    Adânceşte-mă-n gânduri, prefă-mă-n sărut. 
    Dar lasă-mi iubirea, rugul arzând 
    Şi şoaptele tale prefăcute-n cuvânt.

Sosit pe nori să-ți cânt o serenadă la fereastră,

Iubita mea blajină și frumoasă

Ce porți ale iubirii nesfârsite aripi,

Te cer acum când ești la Dobrovăț,acasă

Să-mi fii nevastă!

Ei bine,știu că pare doar o glumă,

Dar spun că treaba asta este serioasă,

Să știe lumea toată,

Chiar dacă nimeni nu ne știe

Sau nu le pasă...

Eu te iubesc precum un condamnat la fericire,

Cel ce-a primit divină condamnare fără scăpare fără ieșire,

Când stă la tine-n brațe,

Sau te sărută....

Și știe că-i condamnat la dragoste pe viață!

(22 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Acum când ești departe și vorbele fi tac

Gândesc fără speranţă ce oare să mai fac..

Tăcerea ta mă doare, întrebările inundă mintea

Când inima-mi te cere..sufletu-mi te vrea.

Mă-ntreb în gând de-o să mai vii

Să-mi dai din vin dulce picături

..ŞTIU că regreți și tu si minți

Și-ai vrea c-o-mbratișare să m-alinți.

Deși-mi pari mai departe ca oricând

Îmi ești aproape în fiecare cuvânt

Mi-e dor de tine atât de mult

Mi-e dor vocea ta caldă să ascult..

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

1.Cand noaptea se lasa

Si luna rasare,

Iar stelele-ncet 

Clipesc catre zare,

2.Lumina o sting fereastra-o

Deschid, Si cerul privesc 

Si ma minunez,

3.O stea de pe cer  Mi te-a aratat

Iar inima bate de-atunci

Nencetat,

Mi-am pus o dorinta

Puternica srans

4.Sa vina la tine si sa o deschizi,

Acolo in ea e dornta mea

Si un mic sarut 

Inima sa-ti fur,

5.Asta nu e tot luna am chiemat,

Si iam zis sa vina 

La tine in zbor,

6.S-aduca incet cu lumina sa 

Sarutul tau dulce la inima mea,

Sa vina la tina sa spuna in incet ,

tu vei fi mereu sufletelul meu ,

Te iuesc.

Pe luna rece și prăfoasă lungi se-adună

Priviri de triste rătăciri curgând plecate

De-atâta singur se gândesc că-s împreună

Doar ei cu ea, lumina palidă și-o noapte

În gol privește răsucindu-se-n cunună

Nu-i bagă-n seamă lepădându-se de șoapte

Se-nvârte-n orb, ea trebuind să se supună

Legii atracției, universal, și noi și toate

Par să se-asemene umblând până s-apună

Tăcuți amnezici căutând minuni abstracte

Dar ea-i demult și va rămâne-n veci imună

Pe când lunatecii au geniile plecate

Prin conteplare stau pierduți într-o minciună

Nici Dumnezeu de oameni nu poate să-i scape

E legea lor, cu nepăsare să-i răpună

Din egoism nu-i va trezi la realitate

Așa e lumea chibzuită să se-opună

Grăbit aruncă biete suflete damnate

Abandonați se vor sfârși căzuți în lună

Din ghiara gândului mai scapă cine poate

Plutim incert călăuziți de-a vieții strună

Nu știm când inima gonind va cere fapte

De se întâmplă să cădem privind în lună

Suntem pierduți fără de ‚om’ și ‚bunătate’

Si lumea ma stia destul de bine

Caci nu eram atribuit doar unui bloc…

Cand te-au desprins, din dragoste de mine,

Puteam sa jur ca tu te vei lipi la loc…

Atat de tare am crezut in tine,

Atat de tare am crezut in noi…

Ca nu ma asteptam sa ne zdruncine

Un simplu strop cazut din alte ploi.

Si m-am trezit in mijlocul furtunii…

De frica si de teama, amutit,

Mi-as fi dorit sa fiu cum au spus unii,

In lantul tau, un caine asmutit.

N-am vrut sa-ti spun ramai, caci de  iubire

Te simti chiar si cu vina tot mereu legat,

Chiar daca uneori, prin ratacire,

Te vezi adesea parca obligat

S-asculti povestile parca mai bune,

Sa ratacesti si-a altora poteci,

Sa crezi ca totul e mai bun in lume

Decat poveastea-n in care tu petreci.

Nu te acuz, vreau doar sa-ti spun ca daca,

In drumul meu ceva, ca despicat,

Cumva m-ar fi trimis pe alta cale,

Nici daca ar fi fost justificat,

Din dragoste de tine, din iubire,

N-as fi facut un pas, n-as fi tradat,

Cat flacari se zbateau intr-o mocnire

Si ploaia dintre noi n-a incetat….