Pentru tata

Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...

Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.

Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.

Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...

Închide ușa! După mine
e iarnă mare și e frig;
E viscolul ce-l port în suflet
și care-mi dă puteri să strig:
un nume drag la rugăciune,
un nume drag ce n-am uitat,
al chipului ce-l port în suflet,
a celui care m-a-nghețat.

Închide ușa! După mine
e numai vifor și furtună
și dacă bat nu mai deschide,
căci frigul o să te răpună
și o să faci un boț, din suflet,
un caier negru, blestemat;
urîndu-mă, fără să știi-
involuntar te-am înghețat.

Închide ușa! După mine
e lacrima ca de tăciune,
e anotimp de moarte albă
și vis pierdut în goliciune.
Fereastra strânge-o într-un lacăt
și n-o deschide niciodat;
nu vreau să vezi cum toată marea
din ochii ei a înghețat.

închide ușa! După mine
pustiul vieții de va bate,
să pot să-l strâng pe tot, în suflet
și să îl duc cât mai departe,
iar cînd am să mă-ntroc din ducă,
trecînd pe lângă casa voastră,
să văd lumina și caldură
cum se revarsă pe fereastră
și ca o plapumă se-ntinde
pe drum, pe râuri, pe morminte,
peste aducerile-aminte
ce ca scânteia s-or aprinde
și orice nu mi-ar vine-n minte,
de-ți bat în ușă, nu-mi deschide!

Un tîrg de suflete făcum
și te cătam pe tine;
Mi-ar fi plăcut să vii acum,
dar vin-o măcar mâne....
În jur sunt ochi, de tot străini
ce îmi absorb privirea,
dar lacomi par și prea păgâni
să-mi merite iubirea.
Si numai tu cu ochi de stea
n-apari în a mea cale,
să stingi cu limpezimea ta
durerea mea cea mare.
Eu pentru tine-am născocit,
bucată cu bucată,
din viața care am trăit
să te mai văd odată.
Si dacă târgu -o să-mi opresc
de-o umbră a plăcerii,
eu n-o să pot ca să trăiesc
și să te dau uitarii...

“-Spune-mi tată pan’ acuma, cum ţi-a fost în cerul sfânt, 
Mai aproape de lumina şi de bunul Dumnezeu?” 
“-Am stat dragă mea cu tine pan’ acuma pe pământ. 
Ţi-am fost pază şi putere şi ţi-am fost şi suflet eu. 

Şi când lacrimi pe obraji îţi curgeau în râuri pline, 
Trimiteam câte un suflet din durere să-ţi aline, 
Iar când nimeni pe potrivă pentru tine nu găseam, 
Pe ascuns, în taina serii, eu, cu mâina, le ştergeam. 

M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit

Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,

Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit

Fiind că prea departe de mine ai plecat.

Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute

Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,

Să îți aștern iubirea imensă cât un munte

Și fericit de viață să mă desprind de mine...

Parfum de viorele adun în pieptul meu

Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.

Oare se duce omul, dacă e omul tău?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?

M-am așternut în ierbi și în pămînt.
Atunci , aveam în minte doar un gînd,
Să mă cobor în universul plin
De amintiri, de patimi și de chin.

M-am așternut și prinsem rădăcini.
Vroiam să fiu o floare fără spini
Si rodul meu în toamna luminoasă,
Să îl întind, în fața ta, la masă.

M-am așternut și mi-am crescut tulpină,
Dar necatând să văd în ce grădină
M-am pomenit că m-au cuprins ciulinii
Si mi-au băut din zeama rădăcinii.

M-am așternut sub frunza căzătoare.
Tu să mă cauți plin de întrebare.
Găsindu-mă, în mâini să mă strângi, toată,
Să mă sădești la anul înc-o dată.

Preocupat vorbesc tăcerile anoste

Șoptesc prin gânduri zumzăind asurzitor

Precum o cohortă de țânțari flămânzi

Cautând venele stiloului să extragă litere

Cuvintele rămase curg tăcut

Se-așează cuminți pe albul anost

Vorbesc albastru întâlnind eternul

Coperțile sting lumina să le adoarmă

Cuvintele așteaptă mână să deschidă,

Cerșind gură să iasă, urechi să audă,

Ochi să vadă, gând să trezească

Liniștea umblă prin beznă

Tăcerea vorbește anost

Buzele se usucă lipite

Urechile surzesc ascultând liniștea

Ochii se sting nevăzuți

Așteptarea dispare

Timpul curge anost

Vorbește doar tăcerea

Ar fi mai bine să închid ochii

Și să-i deschid pentru culori 

C a cerul și ca lanul verde

Și să trăiesc doar clipa.

Ar fi mai bine să nu văd 

Dezastre și orgolii,ce rod 

Din viața unui om 

C a un roi de molii.

Ar fi mai bine să fiu orb 

Cu-o minte ce nu doare 

Să nu mă doară răul nimănui 

Când bine pe astă lume nu-i și nu-i.

Nu-i dragostea alcătuită și din lacrimi,

Nu-s lacrimile perlele iubirii?

Cum să iubești fără să plângi tăcut,

Cum să te-audă Dumnezeu

De nu faci legamânt cu jertfa?

Primește lașul darul Lui cel sfânt,

De nu-și cerșește-n sânge fericirea?

Iubito tu ești îngerul cel blând,

Pe care îl gonesc și îl alung,

Când las păcatul meu cel strâmb,

Să prindă glas întunecat rostit...

Iți cer iertare în drumul meu ce pare infinit,

Știind că doar cu tine împreună

Îl vom cunoaște pe Dumnezeu într-un sfârșit,

Ținându-ne de mână, Îmbrațișați de taina dulcelui sărut,

Ce vine de la tine!

(19 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubire draga as vrea să știi că e sâmbătă seară iar eu
Iubire dragă vreau să îți spun ca te iubesc
Iubirea mea ca un nebun după ce am băut atât de mult
Iubire după ce a trecut timpul asa ușor și ieri de era
Iubire tot asa de mult beam și plângeam într-una
Iubirea mea ,din păcate 9 ani au trecut și tot asa
Iubirea mea de mult te iubesc tu ești inima mea
Fără tine sunt 0 și îmi pare rău de tot.
Eu nu voi uita niciodată ca tu ai fost accea fată ce nu ma înșelat niciodată.
Iubirea mea te rog ma iartă ca tine nu va mai fi alta fată.

roțile locomotivei

bat ritmul ceasului

amorțit

din vârful turnului.

in gară nu-i nimeni....

 dus de vânt

de colo-colo,

e doar 

un val de

bilete compostate,

cutii goale

și suflete neîmpăcate.

Poate ai simțit cândva acea ardere a ființei,

Atunci când iubirea și-a găsit casa

În adâncul ființei tale,

Ea ți-a întins mâna,

Iar tu ai strâns-o cu putere,

Ai lăsat puntea de aur să curgă,

De la bordeiul tău

Până la palatul unde-și are cuibul

Pasărea Iubirii

Și-atunci au venit

Păsările fermecate

De la Mănăstirea de Tămâie

Și-ai început să-ți cânți imnul tău,

Să te transformi,

Să luminezi, să emani fericire,

Să fii mai bun ca întotdeauna,

Da, iubirea te face mai bun

Și ai dărui tuturor celor din jur strălucire,

Îți dorești o lume cu zâmbetul pe buze,

Așa cum ți-e sufletul

Ce încălzește în jur

În timp ce focul dragostei

Și-a făcut în el casă.

Chiar și atunci când

Vântul cel năpraznic

Îți răpește Pasărea Iubirii

Ducând-o pe alte tărâmuri,

La Mănăstirea de Tămâie,

Că din nepricepere

Și slăbiciune lumească

A luat foc pielea cea de porc,

Dragostea nu piere,

Rămâne acolo în suflet,

Mereu înfloritoare

Și așteaptă până ce-o trece și ea

Munții cei fermecați

Până la capătul pămânului și-al cerului

Unde-și află locul

Mănăstirea de Tămâie,

Căci adevărata iubire se naște în inimă

Și dăinuiește și dincolo de mormânt.

(Până dincolo de mormânt, autor Ana-Cristina Popescu, IN MEMORIAM, Adrian Popescu)