În gândurile mele

Să stăm de vorbă, să ne spunem cuvinte

despărțite în silabe, sinonime, antonime, adjective și multe câte nemenționate au rămas…

și tu crezi că am făcut mult prea multă risipă

de timp și de glas?

Vreau să vorbim despre ce vrei tu,

putem să vorbim chiar și despre o știre,

îmi place să te ascult când vorbești

pentru că ai cuvintele calde și pline.

Putem să vorbim despre copaci, despre flori, despre cer, despre lună, despre oameni pe care nu-i placem, despre un pix, despre o foaie, despre vânt, despre ninsoare, despre o ușă, despre o mașină, despre un film oarecare, poate despre mâncare, despre cine ești tu, cine sunt eu, despre cum ești așa de frumoasă mereu, despre stele, despre pietre, despre pereți, despre tren, despre șine…

absolut despre orice,

mi-e dor de vocea ta,

mi-e dor de tine 🥺

Putem să vorbim despre tot ce se poate,

folosind cuvinte curbate, rotunde, ori drepte,

vreau să te am o clipă doar pentru mine,

să ne spunem cuvinte concrete.

Nu pot să adorm.

Somnul mi se oprește pe pleoape,

Ca și cum ochii mei obosiți

Ar vrea să se contopească cu noaptea.

Și știu exact de ce

Strălucesc în ei felinare de veghe,

Noaptea te las să dormi în inima mea,

Și îmi las somnul să plece.

Dar în noaptea asta e altfel.

Vrei să știi de ce nu am somn?

Pentru că știu că ziua de mâine…

Va aduce cu ea zâmbetul tău.

Îmi place să te privesc

cum stai așa frumoasă în raze moi de lumină,

ca și cum soarele însuși a ales

să se cuibărească în brațe la tine.

Îmi place să te privesc

cum te așezi frumoasă în adâncul ochilor mei,

atât de adânc, încât și când îi închid

te văd recompusă din stele și din scântei.

Îmi place să te privesc

până când trebuie să pleci (suspin)

și deși înțeleg că nu ai nicio vină nici tu

inima mea tot se supără pe tine puțin.

Pentru că după ce pleci, după mine umblă un nor de tristețe,

ca un fel de univers paralel care tot revine,

și mă plimb cu el prin oraș, peste tot

și parcă semăn mai tare cu norul, decât cu mine.

Imi place doar când ești, nu când pleci…

pe cat de adorabilă ești și pe cât de mult însemni pentru mine,

chiar fără să faci nimic… pe atât de supărată pot să fiu pe tine.

(pentru ca după ce te văd știu ca iar trebuie să mă obișnuiesc fără tine)

Nu am de ales decât să mă plimb cu norul ăsta,

(aparent și el e supărat pe tine fără să-i fi făcut absolut nimic)

o să întunecăm tot orașul împreună,

dar ne putem opri, dacă zâmbești chiar acum un pic.

Liniștea ta se asează ușor peste lume

Și o înțeleg mai mult decât mă înțeleg pe mine,

De ce nu vezi că te înțeleg chiar și când nu spui nimic…

Ce mă fac eu cu tine?

Ai o privire care ar putea să oprească războaie,

Și oprindu-le nu ar părea ceva greu,

Tot timpul acesta, cum de nu ai  simțit

Că am fost lângă tine… mereu.

Când suntem într-un loc cu mai mulți oameni,

Decât tine, până și luna mi se pare mai accesibilă,

Și simt că orice aș spune, orice aș face,

(Chiar și dacă m-aș strâmba)

Pentru tine nu sunt vizibilă.

Nu vreau să mă plâng, nu fac asta acum,

Dar măcar o dată mi-aș fi dorit să nu trebuiască să-ți scriu,

Să vezi ca orice gest mărunt, orice absență îndelungată venind de la tine mă afectează profund,

Am fost aici de la început.

Aș vrea să vin înspre tine,

Să-ți spun ca te iubesc și că eu cred în noi,

Să nu lăsăm să crească această distanță,

De ce nu vezi că fără tine lumea cade în gol.

Mă răscolește acum ca întotdeauna

Gândul că nu pot să vin înspre tine fără tine,

Nu te mai întreb de ce nu vezi, știu că vezi

Că ești universul din mine.

Da, caut atenție, atenția ta,

Și da, prin pasivitatea ta mă enervezi,

Nici nu vreau să știu dacă mă iubești,

Vreau doar să mă vezi cu adevărat, să simt ca contez.

Azi vreau să‑ți scriu ceva, orice,

Despre cum văd eu o lume mai bună și caldă,

Despre universul ce se întinde ca un covor de comete

Și câte stele-am putea număra împreună înainte ca vreuna să cadă.

Câte gânduri încap într-un vers ce nu vrea să rimeze,

Câți picuri de ploaie-mbracă o umbrelă în argint strălucitor,

De câte ori, de-a lungul vieții, omul își caută pacea privind pe-o fereastră,

Și cât de tare, în tăceri, de tine mi-e dor.

Azi vreau să‑ți scriu ceva, orice,

Despre timpul care, dacă ar vrea, ar putea aștepta, nici nu știu,

Despre norii ce se-adună și‑și schimbă formele,

Sau despre cât de greu îmi este când nu pot să-ți scriu.

Azi vreau să-ți scriu ceva, orice,

Doar ca să simt că, preț de-o clipă, amândoi,

Privim către aceeași stea, în același nopți pline,

Și totul devine un pic mai ușor între noi.

În ochiul tău albastru se întâmplă

Că se revarsă un râu înapoi

O apă care se urcă,

Se ridică…

Și dă înapoi.

Se întâmplă că în ochiul tău albastru

Lumea e-o haină luată pe dos

Purtată de-un nor ce bea ploaia

Și învață să locuiască pe jos.

În ochiul tău albastru se vede o viață

Cu sufletul bătând dinspre moarte

Și dintre toate mormintele toate

Am învățat să citesc invers o carte.

De-a dreptul dacă te-aș citi

Din ochiul tău albastru aș vedea numai frumos,

Tu ești mai mult decât se vede cu ochiul liber…

Eu vreau să fiu orb,

De asta te iubesc pe dos.

Pe dos ca atunci cand îmi este dor

De-o îmbrățișare adevărată mai mult decât orice cuvânt,

În care nu am fost încă

Dar pe care am trăit-o de atâtea ori

În gând.

Pe dos ca atunci când te văd cum încerci să fii ca o piatră

Și încerci să aduni în tine toți norii posibili,

Atunci se vede cel mai tare în ochii tăi

Că porți albastrul cel mai sensibil.

De asta eu te iubesc pe dos,

Pentru că, deși ești cea mai frumoasă dintre toate zilele senine,

Frumusețea ta... e cel mai puțin interesant lucru la tine.

Îmi e greu, și recunosc

Că ești unicul ce-mi poate

Readuce ce am fost 

Îmi e dor, dar ce pot face?

Eu ți-aș scrie fără sens

Tu crezi una, că-s nebună...

Eu simt alta, că mă pierd

Aș muri, că cui îi pasă?

Că trăiam eu pentru tine

Dar trăiam printre minciuni.

Vorbe calde îmi spuneai

Însă cu atâta drag

Puteam să jur că-i chiar real

Trăiesc în trecut

Trecutul frumos

În prezent nu pot

Nu pot să mă recunosc

Te visez că-mi ești alături

Însă, mă trezesc plângând

Dece? Că te iubesc!

La fel de mult cât mă urăști

Ai zis că-ți pasă, multe ai zis

Acum nu mai vrei.

Nu te mai simți singur

Și pe mine m-ai lăsat

Să te caut printre toți.

Și oricum mă doare, știi?

Știu că știi

Că eu ți-am zis

Dar reacție n-ai avut

Dacă-i indiferent, așa mi-ai zis

Dece nu pot să trec peste?

Dece cred că nu-i finalul?

Oare poate șansa este ?

Să te caut printre toți.

Și oricum mă doare, știi?

Știu că știi

Că eu ți-am zis

Dar reacție n-ai avut

Dacă-i indiferent, așa mi-ai zis

Dece nu pot să trec peste?

Dece cred că nu-i finalul?

oare poate sansa este ?

Și trăiesc doar cu speranța

Speranța să te văd din nou

Din nou la mine pe ecran 

Și din nou la mine în brațe

Și știu că-i imposibil

Că asta-i tot.

Vreau să te întreb, Ce faci?

Poate măcar la 2 noaptea

Îți mai amintești

Susținerea ce ți-am lăsat-o

Sau iarăși stau și inventez...

Simteam, stiam, vedeam

Ca totul e pe dos

Gandeam, voiam, zaream

Ca o sa-i dau un rost.

Gaseam, preluam, umpleam

Un gol intunecos

Visam, croiam, speram

Un drum mai luminos.

Spuneam, plangeam, urlam

Ca doru-i dureros

Primeam, clipeam, pierdeam

Un haos pretios.

Taceam, zambeam, traiam

Ce nu era frumos

Plateam, iertam, iubeam

Un suflet zgrunțuros.

28.11.2025

Miriam - Doua Umbre

#Doua-Umbre

Mai accept soarele
să se rotească ,
luna să se înjumătățească
marea , fluxul și refluxul
Și orarul de zbor
al păsărilor,
am timp pentru o iarnă,
multă iarnă,
pentru un taifun
pe undeva
râde de ea
Viața mea,
Am mai gustat - o
Dar gata….
Plec în toamna mea….

Un lucru îmi este clar deja.

Tu nu vei mai fi în viața. 

Vei fi umbra ce-mi omoară speranța.

Iubeam, și încă iubesc apa 

Însă m-am înecat în ea

Oare voi mai găsi ceva 

Să înlocuiască apa

Tu, tu erai apa din viața mea

Cuvintele nu-mi tot exprima tristețea

Dar nici nu aș vrea

Ochi-mi căprui, plini de dor

Te-au zărit azi noapte-n somn

Aveai privirea caldă...efemeră

Eu... pulsam ca o arteră.

Respirai în ritm cu mine

Șoapte dulci, de păcate pline

Vinul ne-a pus in obraji culoare

...mi-ai dat mult râvnita... ultimă îmbrățișare.

Ne-am topit în zbor de stele

Fără de timp, fără de vreme 

Fără de gânduri, fără de teamă 

Doar cu priviri de pus în ramă.

Cum ai venit, ai și plecat...

Pașii tăi pe vânt pluteau

Si ca un cântec nesfârșit 

Dorul meu te mângâia.

Am oprit timpul o clipă 

Să te păstrez în nemurire

Și dorul parcă dintr-o pripă 

Te-a șoptit ca pe-o sclipire.

Un vis ce-a curs ca vinul în pahar

Între tăcerile de gânduri pline

O clipă am îmbrățișat stiloul iar

Să scriu un poem... de dor, de tine.

Întind mâna, e liniște

Adun întuneric în palmă

Alunecând în pori mă condamnă

Strigând lumina ard

Răspunde luna aprinsă

Căutând soare întind mâna

Îngheață printre stele în beznă

Mă retrag să ascult tăcerea

Șoptește visul cu raze

Undeva e totuși  lumină

Întind mâna degeaba și cad

Mă primește un nor să mă ploaie

Dacă-i soare ajung curcubeu

Mă trezesc înotând prin noroaie

Întind mâna să nu mă mai scurg

Nu e nimeni și-mi rămâne să plâng

Fremătând de durere  mă scutur

Rămân eu risipit în adânc

Unde sunt încep să mă caut

Încet întind mâna, e liniște