Ficțiune cu atomi
Prolog:
Au atomii tăi agilitate emoțională?
Pot ei să-și arate sentimentele?
Cu sentimentele te poți identifica
sentimentele i-ar face să pară aproape umani
iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate
(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).
Ficțiune #1:
În vasta infinitate a Universului
atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.
Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,
atomii tăi au întins timid mâinile către univers.
Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba
în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,
cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,
cum sunt atrași de însăși chemarea destinului
(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),
cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..
S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.
În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat
dar plin de însemnătate.
Până și divinitatea a fost surprinsă.
Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -
se transformau, prindeau agilitate emoțională,
se îndrăgosteau, în felul lor științific.
Ficțiune #2:
În vasta infinitate a Universului
sunt mândru deținător al unui început clar
(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)
și al unui final și mai clar
(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)
de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,
după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.
Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,
atât de evident de tragică, dar complex de minunată
(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)
Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:
Atomii tăi….
se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?
poate într-o altă viață? într-un alt univers?
sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați
își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea
simțind mereu că le lipsește ceva,
ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens
pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.
Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,
vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…
Epilog:
Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor
pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor
vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice
fugind cât mai departe de tine,
așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.
(la viață?! la singurătate!? la tine?!)
Realitate:
În vasta infinitate a Universului
realitatea este într-adevăr mai complexă.
complex de tristă,
lipsită de vreun sens anume, dar mai ales
lipsită de atomi cu agilitate emoțională.
