Fără tine

Din ce a fost în viitor

Îmi amintesc,

Bătrân că mor.

Cum va fi însă în trecut,

Idee n-am,

Abia-s născut.

Mi-ar fi plăcut să te-ntâlnesc

Când eram tânăr, să-ţi vorbesc,

Cât te iubesc de mult să-ţi spun,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Să ne plimbăm îndrăgostiţi

Pe sub salcâmii înfloriţi,

Să ne-mbătăm cu al lor parfum,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Şi albe flori în păr să-ţi prind,

În al meu braţ să te cuprind,

Să te sărut ca un nebun,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Mereu să fiu al tău iubit

Şi tu a mea pân' la sfârşit,

O viaţă-n doi pe acelaşi drum,

Mi-ar fi plăcut atunci...şi acum.

Poate nici azi nu e târziu,

Să te-ntâlnesc prin Cişmigiu

Sau poate totul e doar fum,

Cum a fost şi atunci...şi acum.

Eu chiar am fost convins până să-ţi văd privirea,

Că stelele pot arde mai aprig ca iubirea,

Însă când m-am uitat la ele şi la tine,

Tu străluceai mai tare în nopţile senine.

O clipă m-am gândit că poate mi se pare

Şi am privit şi luna, la fel strălucitoare,

Dar ca şi mai-nainte, când m-am uitat la stele,

Pe lângă a ta sclipire pălise ca şi ele.

Atunci mi-am zis că, totuşi, pe cerul fără nor,

Există constelaţii, ce prin grandoarea lor,

Pot ca să eclipseze fragila strălucire,

Ce delicat îmbracă sensibila iubire.

Ba chiar mi-am spus, pe lângă atâtea galaxii,

Iubirea este o glumă, o joacă de copii,

E doar o luminiţă care abia se vede

Printre atâtea Căi Lactee şi Andromede.

Dar când mi-ai dat şi gura cu dulcile ei buze

Şi am pătruns şi taina plăcerilor ascunse,

Trezit ca dintr-un somn adânc, am înţeles,

Nu arde ca iubirea nimic în Univers!

Am hotărât să spun lucrurilor pe nume

Şi atunci ochilor mei le-am spus ochi

Şi părului păr,

Şi trup i-am spus trupului meu,

Şi inimă inimii mele,

Şi le-am spus buzelor buze,

Şi zâmbetului zâmbet,

Braţelor braţe

Şi îmbrăţişare îmbrăţişării mele,

Iar mie mi-am spus mie.

Am hotărât să spun lucrurilor pe nume

Şi atunci ochilor tăi le-am spus stele

Şi părului val,

Şi amforă i-am spus trupului tău,

Şi liră inimii tale,

Şi le-am spus buzelor jar,

Şi zâmbetului zi însorită,

Braţelor alinare

Şi abis îmbrăţişării tale,

Iar ţie ţi-am spus iubită.

Păcatul ne e lege,

Cârtim şi judecăm,

Minţim cu sânge rece

Şi-ntruna ne certăm.

Îi prigonim pe ceilalţi

Şi aspru-i pedepsim,

Când am putea aproape

De ei, mereu să fim.

Şi ne-nfruntăm confraţii

Şi moartea le dorim,

Le aducem acuzaţii

Şi rău de ei vorbim.

Şi pacea nu ne place,

Suntem răzbunători

Şi mari războaie facem

De mult prea multe ori.

Şi te-njurăm Hristoase,

În loc să ne rugăm

Şi lungi piroane-n oase,

Zeloşi îţi împlântăm.

Şi te urâm de moarte,

Când spui să nu greşim,

Când Tu, de fapt, Isuse

Vrei să ne mântuim.

Şi te urâm de moarte,

Când spui să ne iubim,

Când noi, de fapt, Hristoase,

Vrem să Te răstignim.

Oricât de mult, Isuse,

Noi Te vom răstigni,

Tot nu vom face faţă

La cât poţi Tu să învii!

Oricât de mult, Hristoase,

Te vom crucifica,

Tot nu vom ţine pasul

Cu cât poţi Tu învia!

Oricât de mult, Isuse,

Noi Te vom răstigni,

Tot nu vom face faţă

La cât poţi Tu iubi!

Oricât de mult, Hristoase,

Te vom crucifica,

Tot nu vom ţine pasul

Cu cât poţi Tu ierta!

Hristos a înviat!

Sub soarele iubirii,

Mereu e primăvară

Şi înfrunzesc arinii,

Mereu cocorii zboară.

Mereu au flori salcâmii

Şi roşii-s trandafirii,

Ca ale tale buze,

Sub soarele iubirii.

Şi e mereu explozie

De verde prin livezi,

Şi dealurile arată

Ca ochii tăi cei verzi.

Şi-ntruna cântă mierla,

Şi izvoru'-ntruna curge,

Şi glasul lor se-ngână

Cu glasul tău cel dulce.

Sub al iubirii soare,

Dă iarba să răsară,

Mereu răsare o floare,

Mereu e primăvară.

Doar trupul tău fierbinte

Ca a soarelui dogoare,

Mai mult aduce a vară,

Sub al iubirii soare.

    De după mască m-ai privit 
    Cu ochi mijiţi de dor şi ură...
    Şi dând din gene m-ai ademenit, 
    Să vin să te sărut pe gură...
    
    Cu buzele strivite de dulceaţă, 
    Te-ai răsucit în palmele-mi inapte, 
    Iar râsul tău, străin, în ceaţă, 
    S-a risipit şi s-a pierdut în șoapte...
    
    Eu n-am ştiut că-n miezul nopţii,
    Ai hotărât ca pentru crima mea 
    Să fiu întemniţat, precum sunt hoţii, 
    Care-au furat din cer o stea...
    
    Dar nu te-ai mulţumit numai cu asta, 
    (Pedepse multe, grele, mă aşteaptă!) 
    Mai grea, îmi e însă năpasta, 
    Ce mi-a decis această crudă soartă...

Ea, înger dulce de fetita

Cu sufletul alb și curat,

El , demon îmbrăcat în negru

Cu sufletul intunecat...

Ea l-a privit cu bunătate 

Iar el ,de parca a cedat...

Întunericul lui dinainte 

De parca s-a evaporat ...

Trecut-au anii grei în lupte,

Cu viața grea și a lui noapte ,

Ea mereu făcându-i punte

Luminând calea prin șoapte. 

Iar când furtuna năvălise 

Ea strâns de mână îl ținea ,

El o trase-n întuneric 

Și acolo singură o lăsa....

Ea calea cu greu a găsit-o, 

Și înger negru deveni ,

Inima din piept îi era rupta

De-atunci ea nu putea iubi....

Aripile nu m-ai zburau

Iar ea lupta sa facă soare ,

Nu arătat la nimeni în jur 

Ca zilele îi sunt amare.

A luptat zile și nopți

Și astăzi încă ea mai lupta. ..

Ziua - cu sufletul ei,

Noaptea - cu inima rupta....

Prin amestec de cuvinte, simt cum mă pictezi în rouă,

Încercând să pui pe pânză, ochii, care azi te plouă...

Cu mișcările-ți flămânde, mânuiești de zor visarea,

Însă tremuru-ti trădează, suflet tulburat cum marea...

Eu incerc să te ating, cu o frunză mai rebelă...

Tu tresari 'roșind obrazul, cu penița ta fidelă...

Îți simt șoapta cum coboară, mângâindu-ma cu drag,

Despletindu-mi creanga mută, atingând tulpini de brad...

Și sfios schițezi un zâmbet, peste flori de crizanteme,

Aruncând printre petale, coloritul din poeme...

Culegând culori din soare, sufle-n glumă câte-o rază,

Care jucăuș apare și pe fruntea mea dansează...

Prin oglinzile din ape, îmi pui chipul de regină,

Care reflectează codrii, ce cu nouri se îngâna...

Și chemi vântul printre plete, c-o atingere de mână,

Încruntand sprâncene negre, peste văi mă curgi furtună...

Însă știu că mă iubești și în noaptea dezgolita,

Când suav veșmântu-mi cade, peste glia-mbatranita,

Prin amestecul de simțuri, scoți o pânză brumărie,

Începând tabloul iarăși, mă săruți cu nostalgie... 

Dacă ai fii un soare

M-aș arde sub privirile tale

Dacă mi-ai spune că ești doar o floare

Mi-aș ține nasul în ale tale petale

Dacă ai fii luna

Eu aș fii în jurul tău stelele

Dacă mi-ai spune că te sperie furtuna

Eu ți-aș fii adăpost pentru toate relele

Dacă ai fii o pasăre în zbor

Ți-aș fii întregul glob ceresc

Dacă mi-ai spune că ești scriitor

Ți-aș fii cerneală în scrisul pitoresc

Dacă totuși ai fii un cub de gheață

Eu aș fii focul să te topească

Dacă mi-ai spune că ești viață

Atunci tu ești tot ce-ar putea să-mi lipsească

Dacă ți-aș fii marea albastră

Tu te-ai îneca în valurile mele

Dacă ți-aș spune că sunt rară

Mi-ai colecționa poemele

Dacă am fii suflete pereche

Ar fi cerul plin de rândunele

Dacă ne-ar spune că suntem o fabulă străveche

Scriitorii ne-ar citii de dragoste romanele

Ce dacă afară nu plouă,

să inventăm un motiv și să vorbim pentru ploaie,

așa cum nu-i nici iarnă,

cum nu-i nici ninsoare.

Să inventăm noi o ploaie măruntă, să plouă cu… nimic,

s-o construim în concluzie

cu un scop precis,

chiar dacă pe alocuri mai lasă loc de confuzie.

Și după ce începe ploaia,

să ne intersectăm absolut întâmplător pe stradă,

tu să aluneci teatral

pe o baltă care nu există

(în realitate pe niște coji lăsate de-un trecător, habar nu am cine… coji de banane),

iar eu să scot umbrela mea care-i evident

prea mică pentru două persoane.

Și ăsta să fie un motiv,

să ne strângem în brațe pe pasarelă,

și cât plouă torențial cu nimic

să vorbim înghesuiți la mine sub umbrelă.

Și, conform unor statistici absolut neinventate,

din niște surse strict confidențiale,

știai că după o discuție sinceră sunt:

99% șanse să ne simțim mai bine,

1% șanse să zâmbim măcar o dată,

și 0% regrete că discuția nu a avut loc niciodată? 🤔

Tata e