Cheia inimi mele

Ce mai cânt astăzi de pot?

Îmi cânt satul, apa și munții

Lanurile verzi pline de rod,

Pacea, libertatea, întregului norod.

Să muncim azi pentru țară,

Să uităm drumurile pe afară,

Să nu uităm Limba Română

Și să ne dăm acum mână cu mână.

Ce te doare așa de greu, de oftezi?

Că-ți uiți graiul, portul, că te înstrăinezi?

Și că numele de român îl pierzi?

Pe cine și pe care să-l mai crezi?

Ești român, doar în țara de pruncie

Restu-i fugă, urgie și sărăcie.

Românule, alege drumul spre casă

Să îndreptăm ce-au distrus, cei ce nu le pasă.

Trag de noi,precum câinii

Au uitat ce-i omenia, stăpâni le sunt străinii

Ne mint zilnic că sutem îndestulați 

Și din omenie putem ajuta și alți frați.

Noaptea, dincolo de timp

Intr-un spatiu curgator

O calatorie vie simt

Cand revin, doar un ecou.

Aici totul e stabilit,

Conectat si pre-gandit

Apasator, de nemiscat

Forte, tensiuni... ii conectat.

Dar, e doar o jumatate,

Ca pe cand incep a cugeta

Soarele in urma il vad 

Cu opt minute si jumatate

Dar voi, stelelor voioase

Vii prezente voi vorbiti

Lumini misterioase

Din trecut voi straluciti

Spatiul curge, se indoaie

Timpul face si el la fel

O sceneta, poate-n vise

Prindem un glimpse in culise.

E lecție. Eu stau,

Într-un punct privind,

Și eu visez, pân ce alți citeau,

Visez, ochii închizând.

E normal, a dori și a visa,

Dar când vrei ceva,

E nevoit să faci un plan

Ca spre dorință a deplasa.

Cand ziua dispare 

Negura nopții încet apare

Iar vântul rece înghețat 

Îți cuprinde sufletul de mult uitat.

Că o clepsidră te înconjoară 

Tot ce atingi da sa moară 

Un suflet plin de viață odată 

O amintire de mult uitată.

Când ziua încet dispare 

Când soarele se duce la culcare

Inima încet numai bate

Simt frigul rece,venirea ta moarte.

Mă cuprinzi fara căldură 

Cu ambratisarea ta dura

Lacrimi fierbinți îmi spala fața 

Încă un capitol...uitat va deveni viața 

Tu esti miracolul zilei

ce apune sau rasare 

stingand focul inimi mele 

regasinduma in pagini albe amagind a mea private cu a ta

dulceata iubire a voastra spunand iubesc si voi iubi 

Iar tu esti doar un biet  iluzionist

Și când totul e pe dos

Știi ca nu avem timp de scos

Și nici cale de întors

Când noi nu avem rost

Negura nopții mă învelește,

Lumina lunii mă ocrotește .

Dar nimeni nu mă înțelege,

Cum noaptea vocea ta

Mă încremenește

Timpul nu își cere scuze

Cum nici scopul nu îl spune

Sau de ce e în război

cu noi doi .

În interiorul meu e o furtună, pe care nu mai știu cum s-o opresc

Melancolia zbiară, sufletul meu tună

În acel ritm al dansului zeiesc

Mă doare rău și pieptul îmi apasă

Devine oxigenul sursă valoroasa

Adorm încet, fără să dau de știre

S-a stins lumina, ochii și-au pierdut privirea

Mut este leacul și azi mă fac solistă 

Cântând o tragedie unui nenorocit artist

El stă pe scaunul electric, murdar plângînd 

Rămâne ultimul din cei care mai cânt 

Cum e să fii regina optimistă

Ce nu dă semne că i-a mai rămas un pic

Destramă-te de lumea pământească, aderă unei noi ideologii

Devino un măreț poet, vecine, sau poate cauza râsului unui copil

    pentru că tu-mi eşti soare 
    şi furtuni azurii... 
    
    cer adânc şi senin 
    şi ninsori plumburii... 
    
    zâmbet strălucit în priviri 
    hohot ascuns în rouă din vii... 
    
    De ce te iubesc ? 
    
    pentru că eşti, că exişti 
    corolă-mplinită în stelele mii... 
    
    zbor nesfârşit, neatins 
    de cântecul primilor zori în zi... 
    
    cuvânt suspendat, nerostit 
    de cascadele argintii…

Ascunsă privirii stăinilor,căsuța strălucea în razele soarelui de dimineață Aleea , pavată

cu prundiș  și nisip mărunt se oprea în fața porții Nu era vilă și nici castel ,dar era foarte

plăcută la vedere.La întrarea principală ,doar 5-6 trepte late ce conduceau spre casă, măr-

ginite de duoă statuiete mici.Alături ,două jardiniere încărcate cu dalii pitice de toate culorile

înfloreau din primăvara timpurie și până toamna târziu.Pe toată lungimea casei se întindea

un strat neted ,acoperit cu flori de ghiață viu colorate.De îndată ce primele raze de soare

le atingeau petalele lor se desfăceau și încânta privirea prin frumusețea culorilor,parcă aduse

din  curcubeul cerului după ploaie.

        La capătul trotuarului, pe partea stângă,un boschet  de zmeură și unul de afine ascundea un

chioșc aproape în întregime, unde îmi petreceam zilele de vară ascunsă de razele soarelui

În toamnă urma să plec cu părinții mei la București ,îmlinisem  7 ani și începeam școala.Pe terasa

pardosită cu mozaic ornamentată cu figuri geometrice-cercuri, romburi, triunghiuri alb-negre-grena

am făcut primii pași,ajutată de mânile grijulii ale bunicilor.Aici am adus o mare bucurie în sufletul

celor doi bunici.Mama mea  venise pe lume atunci când bunicii își pierduse orice speranță iar plecase

devreme de acasă pentru liceu ,apoi la facultate după care urmează căsătoria ,iar întânlirile au fost

tot mai rare Când m-am născut eu ,bunicii m-au primit ca pe un dar și au avut bucuria să mă crească

        De aceia le-am înțeles grija aproape bonlăvicioasă pentru mine dar  râsul ,bolboroselele, în încer-

carea de a vorbi, bătăile din palme,chemările, și alte isprăvi  ale mele au adus multe bucurii în căsuța  lor 

Căsuța albă ,frumoasă ca o imagine din cărțile poștale,a fost leagănul cel mai dulce  al copilăriei mele.

De îndată ce înzerzea pădurea ,pomii din livadă  înfloreau iar eu zburdam,fermecată de tot ce vedeam

și descopeream zi de zi.Astfel am învățat să iubesc nature,,animalele și florile Ascutam cu aviditate  poeș-

tile din pragul serii,așezată în brațile bunicii  care mă legăna cu dragoste.               .                                                                                                                                                                                    

De-ar fi iubirea artă, ți-aș pictao ziua toată!

Aș construi un cufăr cu cheie, să te țin ca pe o avere .... 

Dar, iubirea garanție de ar avea, oamenii nu s-ar mai separa! 

Pentru mine există o lege, nescrisă! Inima ti-am dato si cheia am aruncato! 

Iubirea nu se măsoară, nu se rostește, nu se dovește! 

Iubirea o simțim , o trăim, o dăruim....

La început de drum , mai apar norii, care îți dă fiori, dar furtuna repede dispare, când Iubirea este Mare ! 

Urcând mereu cate o treaptă , simțim iubirea adevărata... 

Mai apar norii, furtunii, și răscoale dar Iubirea este si va fi Nemuritoare ! 

Lacrimile pe care le-am vărsat,

Din ceruri îngerul le-a adunat,

Și-n mii de stele le-a transformat,

Și feeric asupra-mi le-a presărat.

Vorbele ce durere mi-au provocat,

Aripile de înger mi le-a alungat.

Seninul cerului le-a acaparat,

Și suspinul din inimă l-a înlăturat.

Gândul în speranță s-a înaripat,

Crezul din divin m-a înobilat,

Sufletul cu iubire s-a încoronat,

Și creștinește totul am iertat.

Si știi...în sufletul meu e frig,

Deși afară e soare și nu a nins.

În sufletul meu e ger și frig,

Si albu' s-a lăsat învins.

Suflă rece vântul și cât de tare pot,strig:

-Mă doare și mi-e frig !!!

Si știi... în sufletul meu e război,

Deși simți aerul libertății și-ți place.

În suflet se lupt indivizii cu papucii plini de noroi,

Si nicidecum nu vor să mă lase în pace.

În sufletul meu e un crunt război,

Si odată cu acești indivizi vom muri și noi !

Si știi... în sufletul meu e furtună,

Ard în el multe sentimente uitate și tăcute.

Trăim într-o lume atât de nebună,

În care inimile sunt făcute bucăți și rămân mute.

În sufletul meu e o grea furtună,

Urlu,tac și iar urlu și privesc cu dor spre lună.