.....
“-Spune-mi tată pan’ acuma, cum ţi-a fost în cerul sfânt,
Mai aproape de lumina şi de bunul Dumnezeu?”
“-Am stat dragă mea cu tine pan’ acuma pe pământ.
Ţi-am fost pază şi putere şi ţi-am fost şi suflet eu.
Şi când lacrimi pe obraji îţi curgeau în râuri pline,
Trimiteam câte un suflet din durere să-ţi aline,
Iar când nimeni pe potrivă pentru tine nu găseam,
Pe ascuns, în taina serii, eu, cu mâina, le ştergeam.
Poems in the same category
Pribeag
Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.
Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.
AU-Gustul Lor
AU GUST de vesnicie
Amintirile cu tine
Și ca însemn de simbrie
Ți-am dăruit a mea iubire
AU GUST de o poveste
In ca am fost și vom fi
Și-n care ani vor trece peste
Continuând a ne iubi
AU GUST de tandrețe
Și de la părinți binețe
De nași iubire mare
Iar de restul, doar răbdare
AU GUST de nemurire
îmbătat în veselie
Și de cântul lor Iubirea
August v-a întărit unirea.
AU GUST de adorare
Și de exemplu mare
Căci poți in van sa mori
Dacă nu ai AU GUST-ul Lor.
Rămas-bun
Ne luarăm rămas-bun
Cu aceleași cuvinte pe care mi le șopteai
Noaptea, când amorțeam împreună,
Iar dragostea era îndeajuns.
Ai plecat pe același drum
Pe care ne plimbam de mână
Strâns lipiți, cu foc în suflet
Nestins nici de cea mai aprigă furtună
Sau de gelozia lunii solitare.
Spun cuvinte pe care nu le poți auzi
Și nu pentru că nu mai ești aici,
Ci pentru că niciodată nu ai ascultat atent
Bătăile inimii care ți le strigau în față
Sau ecoul lor muribund, ajuns până în ai mei ochi.
Când m-ai părăsit, ai uitat să îți iei și umbra,
Pentru că încă o găsesc în patul
În care îmi încălzeai trupul cu ardoare
Și dintr-un oarecare motiv inexprimabil
Evit să o alung.
Cu timpul, va pleca și ea,
La fel ca tine.
Voi pleca și eu
De fapt, am plecat deodată
Însă nu îmi dau seama unde am dispărut.
Botezul Sfânt!
Și a venit tocmai din Galileia
Botezul sfânt să îl primească,
De la Ioan numit botezatorul
Ca lumea să se mântuiască.
Ioan când l-a văzut pe Domnul
Intrând în apă, cerând botezul,
Cu glasul tremurând a întrebat
Cum să-mi cufund..Stăpânul?
Ioane, fără lucrarea ta cea Sfântă
Omul nu poate fi vreodată izbăvit,
Doar prin botez se scapă de păcat
Și cel ce crede-n Duhul, e mântuit.
Atunci, Ioan a înțeles și a văzut
Cerul deschis și cum un porumbel,
A coborât de Sus cu Duhul Sfânt
Pân' la Iisus și a stat peste El.
Ioan în apa Sfântă l-a botezat
Și auzit cum Tatăl a mărturisit,
Acesta este fiul meu cel iubit
Întru Care am binevoit.
De la botez omul este salvat
Și poate căpăta și mântuirea,
Ce Domnul nouă ne-a promis-o
La toți acei..ce dăruiesc iubirea!
Ființă interstelară
Ființă interstelară,
arată-ți aripile, coboară printre cei muritori.
Coboară la mine.
Te veghez de pe pământ și mă gândesc
la cât de mult îți duc lipsa,
Deși nu am reușit să te ating niciodată.
Mi-ar plăcea să am o bucată
din aripile tale, să pot să zbor spre inima ta
Și să am grijă de ea.
Tu, ființă interstelară, nu ți-e dor
de ceva ce nu ai avut niciodată?
Nu ți-e dor de mine?
Dacă te-aș atinge, ai exploda
în bucăți de stele decolorate
și ai cădea în neant deasupra pământului (a mea).
Poate atunci te-aș putea avea, măcar pentru un moment.
Ființă, înger alb și melodios,
Nu ți-e urât să fii singur pentru atâta vreme?
De ce nu-mi duci lipsa?
Pribeag
Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.
Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.
AU-Gustul Lor
AU GUST de vesnicie
Amintirile cu tine
Și ca însemn de simbrie
Ți-am dăruit a mea iubire
AU GUST de o poveste
In ca am fost și vom fi
Și-n care ani vor trece peste
Continuând a ne iubi
AU GUST de tandrețe
Și de la părinți binețe
De nași iubire mare
Iar de restul, doar răbdare
AU GUST de nemurire
îmbătat în veselie
Și de cântul lor Iubirea
August v-a întărit unirea.
AU GUST de adorare
Și de exemplu mare
Căci poți in van sa mori
Dacă nu ai AU GUST-ul Lor.
Rămas-bun
Ne luarăm rămas-bun
Cu aceleași cuvinte pe care mi le șopteai
Noaptea, când amorțeam împreună,
Iar dragostea era îndeajuns.
Ai plecat pe același drum
Pe care ne plimbam de mână
Strâns lipiți, cu foc în suflet
Nestins nici de cea mai aprigă furtună
Sau de gelozia lunii solitare.
Spun cuvinte pe care nu le poți auzi
Și nu pentru că nu mai ești aici,
Ci pentru că niciodată nu ai ascultat atent
Bătăile inimii care ți le strigau în față
Sau ecoul lor muribund, ajuns până în ai mei ochi.
Când m-ai părăsit, ai uitat să îți iei și umbra,
Pentru că încă o găsesc în patul
În care îmi încălzeai trupul cu ardoare
Și dintr-un oarecare motiv inexprimabil
Evit să o alung.
Cu timpul, va pleca și ea,
La fel ca tine.
Voi pleca și eu
De fapt, am plecat deodată
Însă nu îmi dau seama unde am dispărut.
Botezul Sfânt!
Și a venit tocmai din Galileia
Botezul sfânt să îl primească,
De la Ioan numit botezatorul
Ca lumea să se mântuiască.
Ioan când l-a văzut pe Domnul
Intrând în apă, cerând botezul,
Cu glasul tremurând a întrebat
Cum să-mi cufund..Stăpânul?
Ioane, fără lucrarea ta cea Sfântă
Omul nu poate fi vreodată izbăvit,
Doar prin botez se scapă de păcat
Și cel ce crede-n Duhul, e mântuit.
Atunci, Ioan a înțeles și a văzut
Cerul deschis și cum un porumbel,
A coborât de Sus cu Duhul Sfânt
Pân' la Iisus și a stat peste El.
Ioan în apa Sfântă l-a botezat
Și auzit cum Tatăl a mărturisit,
Acesta este fiul meu cel iubit
Întru Care am binevoit.
De la botez omul este salvat
Și poate căpăta și mântuirea,
Ce Domnul nouă ne-a promis-o
La toți acei..ce dăruiesc iubirea!
Ființă interstelară
Ființă interstelară,
arată-ți aripile, coboară printre cei muritori.
Coboară la mine.
Te veghez de pe pământ și mă gândesc
la cât de mult îți duc lipsa,
Deși nu am reușit să te ating niciodată.
Mi-ar plăcea să am o bucată
din aripile tale, să pot să zbor spre inima ta
Și să am grijă de ea.
Tu, ființă interstelară, nu ți-e dor
de ceva ce nu ai avut niciodată?
Nu ți-e dor de mine?
Dacă te-aș atinge, ai exploda
în bucăți de stele decolorate
și ai cădea în neant deasupra pământului (a mea).
Poate atunci te-aș putea avea, măcar pentru un moment.
Ființă, înger alb și melodios,
Nu ți-e urât să fii singur pentru atâta vreme?
De ce nu-mi duci lipsa?
Other poems by the author
Pentru tata
Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce,
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc,
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace,
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc.
Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere,
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere.
Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape,
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare;
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape,
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare.
Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână.
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”.
Cât aş vrea
Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...
Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.
Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.
Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.
Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.
Eu....
Cade cerul peste mine cu luminile lui albe,
Ce îmi par mărgăritare, înșirate-n mii de salbe,
Si în vine-mi curge sânge amețit de vin amar,
Pentru că mi-i viața strânsă într -un suflet de hoinar.
M-aș porni de zori prin lume cu picioarele desculț,
S-aud graiul pentru care te tot zbați să îl asculți,
Să văd ochii, care aprig să-i admiri tu te smuncești,
Să văd brațele în care, fără gînd, te prăpădești.
Si din apa-n râul rece, din oglinda-i fermecată,
Să văd viața cum se trece ca o pasăre vânată,
Să văd lumea cum se duce, universul cum se- înșiră
Si mă face totodată să fiu sfântă și martiră.
Si mă zguduie în vreme, mă încearcă și mă pune
Să zic dragostei blesteme, să-i dau urii mele nume;
Inima îmi strânge-n palmă ca pe-un ghem, fără -ndurare ,
Iar din drumul ce mi-i dat, ei pun spini și fac cărare;
Dar mi-s ochii plini de vise și pășesc fără vreo frică,
Lumea asta pentru mine e prea slabă și prea mică,
Că la toți e soarta clară, scrisă într -un legămînt
Să apună și să piară, sub țărînă în mormînt.
Numai eu cu-aceiași forță, peste lume-am să veghez
Si iubirea pentru dânsa peste veac am s-o păstrez.
Numai eu cu-aceiași taină voi păși, tot mai departe,
Lumea mea e minune, viața mea nu are moarte.
Ziua poetului
Eminescu să nu scrie,
Că voi faceți alergie!
Azi veniți cu flori la bustul rece
Si rânjiți c-așa l-ați apucat,
Dar vă spun și am precis, dreptate,
Că strămoșii voștri l-au trădat !
Recitați din foaie poezia,
S- arătați, precum ca, la- ți citit,
Dar vă bâlbâiți ca cimpanzeii,
Ca și-ai voștri tați ce l-au hulit !
Vreți să arătați la lumea toată,
Că -nțelegeți tot din ce a scris;
Nu mi-ar fi s-aud, nici o mirare,
Că strămoșii voștri l-au ucis !
Inmormantare
Pământul şi lutul s-aşterne
Să-ngroape durerea în mine.
Azi parcă nu mă mai pot teme
Decât de distanţă de tine.
E negrul în jur şi e gheaţă.
E frigul din stropii de ploaie.
Departe sunt astăzi de viaţă
Şi cerul în mine se-ndoiae
Mi-e lumea nespus de străină,
Asemeni sicriului-mi este,
Căci moartea se simte regina
În scurta şi trista poveste.
Aşteaptă-mă bulgar de ceară!
Topine-vom odat’ amândoi
Şi îngerii plânge-vor iară,
Că-n lume nu-s oameni că noi.
Molii
Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?
Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.
Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.
Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.
De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?
Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !
Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !
Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !
Pentru tata
Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce,
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc,
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace,
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc.
Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere,
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere.
Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape,
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare;
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape,
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare.
Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână.
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”.
Cât aş vrea
Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...
Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.
Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.
Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.
Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.
Eu....
Cade cerul peste mine cu luminile lui albe,
Ce îmi par mărgăritare, înșirate-n mii de salbe,
Si în vine-mi curge sânge amețit de vin amar,
Pentru că mi-i viața strânsă într -un suflet de hoinar.
M-aș porni de zori prin lume cu picioarele desculț,
S-aud graiul pentru care te tot zbați să îl asculți,
Să văd ochii, care aprig să-i admiri tu te smuncești,
Să văd brațele în care, fără gînd, te prăpădești.
Si din apa-n râul rece, din oglinda-i fermecată,
Să văd viața cum se trece ca o pasăre vânată,
Să văd lumea cum se duce, universul cum se- înșiră
Si mă face totodată să fiu sfântă și martiră.
Si mă zguduie în vreme, mă încearcă și mă pune
Să zic dragostei blesteme, să-i dau urii mele nume;
Inima îmi strânge-n palmă ca pe-un ghem, fără -ndurare ,
Iar din drumul ce mi-i dat, ei pun spini și fac cărare;
Dar mi-s ochii plini de vise și pășesc fără vreo frică,
Lumea asta pentru mine e prea slabă și prea mică,
Că la toți e soarta clară, scrisă într -un legămînt
Să apună și să piară, sub țărînă în mormînt.
Numai eu cu-aceiași forță, peste lume-am să veghez
Si iubirea pentru dânsa peste veac am s-o păstrez.
Numai eu cu-aceiași taină voi păși, tot mai departe,
Lumea mea e minune, viața mea nu are moarte.
Ziua poetului
Eminescu să nu scrie,
Că voi faceți alergie!
Azi veniți cu flori la bustul rece
Si rânjiți c-așa l-ați apucat,
Dar vă spun și am precis, dreptate,
Că strămoșii voștri l-au trădat !
Recitați din foaie poezia,
S- arătați, precum ca, la- ți citit,
Dar vă bâlbâiți ca cimpanzeii,
Ca și-ai voștri tați ce l-au hulit !
Vreți să arătați la lumea toată,
Că -nțelegeți tot din ce a scris;
Nu mi-ar fi s-aud, nici o mirare,
Că strămoșii voștri l-au ucis !
Inmormantare
Pământul şi lutul s-aşterne
Să-ngroape durerea în mine.
Azi parcă nu mă mai pot teme
Decât de distanţă de tine.
E negrul în jur şi e gheaţă.
E frigul din stropii de ploaie.
Departe sunt astăzi de viaţă
Şi cerul în mine se-ndoiae
Mi-e lumea nespus de străină,
Asemeni sicriului-mi este,
Căci moartea se simte regina
În scurta şi trista poveste.
Aşteaptă-mă bulgar de ceară!
Topine-vom odat’ amândoi
Şi îngerii plânge-vor iară,
Că-n lume nu-s oameni că noi.
Molii
Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?
Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.
Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.
Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.
De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?
Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !
Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !
Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !