Requiem de primăvară

M-am otrăvit cu tine, din umbră am sorbit,

Am râs în agonie, am plâns peste mormânt,

Azi ca un spectru sunt, flămând și rătăcit,

Purtat ca o cenușă de un blestemat de vânt.

Întoarce-m-aș pe drumuri cu crengi uscate, mute,

Să te aștept sub cerul de plumb și de noroi,

Să-ți las în dar durerea imensă cât un munte

Și să mă pierd în noapte, uitat de noi amândoi...

Parfum de flori uscate adun în pieptul rece

Și te îngrop în lacrimi de dor nemărginit.

Oare mai este omul, când totul se petrece?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?


Category: Confessional poems

All author's poems: Alex Black poezii.online Requiem de primăvară

Date of posting: 17 мая

Added in favorites: 8

Comments: 4

Timp de citire: ~2 min.

Views: 249

Log in and comment!

Comments 4

Un text expresiv, cu o atmosferă melancolică profundă. Felicitări !... o lectură memorabilă!

Other poems by the author

LITURGHIA NEAGRA

 

O rană deschisă, un cer de tăciune,

Iubirea e-acum o deșartă minune.

Plecarea ta-i nodul ce gâtul mi-apasă,

Lăsând doar o umbră străină în casă.

 

Suntem două cioburi ce nu se mai leagă,

O noapte pustie în viața întreagă.

Te pierzi în întuneric, ca un ultim suspin,

Iar eu beau absența ca pe-un venin.

 

Zidit între gânduri, în turn de tăcere,

Sunt propria-mi temniță și durere.

Lumina e-afară, un zgomot străin,

Iar eu sorb din cupă un rest de pelin.

 

În camera oarbă, cu ziduri de stâncă,

Mă pierd într-o noapte tăcută și adâncă.

Nimic nu pătrunde, nimic nu mai pleacă,

În propria umbră, viața îmi seacă.

 

Sub lespedea rece de dor și tăcere,

Iubirea e-o urmă de veche durere.

Nici drum de întoarcere, nici urmă de noi,

Doar sufletul negru, pierdut în noroi.

 

Voi rupe tăcerea cu pumnii însângerați,

Din ziduri de gheață și ani blestemați!

Nu-s umbra ce tace, nu-s resemnatul,

Sunt focul ce-arde și dărâmă palatul!

More ...

GHEARA VIDULUI

Ziduri de umbră se strâng în tăcere,

Inima-i mută sub reci giulgiuri de fier,

Ochii caută-n gol o urmă de vrere,

Dar cerul e surd și răspunsul e ger.

 

Brațele-atârnă, poveri de țărână,

Vântul suflă prin visuri ce s-au stins,

Suntem doar frunze în palma bătrână

A timpului negru, de-a pururi învins.

 

Urletul scrâșnește în dinți de rugină,

Zdrobit de tăcerea ce mușcă din piept,

Suntem un pumn de carne-n ruină,

Căutând într-un gol sensul cel drept.

 

Voința e-un hoit ce-n țărână se sfâșie,

Sub cerul ce scuipă un ger blestemat,

Neputința e singura noastră mândrie,

Într-un univers de sârmă ghimpată-nchegat.

 

Totul se stinge sub pleoape de smoală,

Nici zbaterea nu mai are ecou,

Rămânem o rană, imensă și goală,

Sclavi învechiți într-un chin mereu .

More ...

ANESTEZIA DORULUI

Sunt astăzi un naufragiu de tăcere,

În care amintirea-ți mușcă din pereți,

Iar trupul meu, o veche mănăstire,

Își plânge sfinții desenați pe morți.

 

Nisipul greu al orelor ce vin

Îmi umple gura cu un gust de zgură,

Sunt un potir sculptat în mărăcini,

Din care moartea soarbe cu măsură.

 

Și nu mai sunt decât un rest de umbră

Ce rătăcește drumul spre apus,

O rană neînchisă, rece, sumbră,

În care chipul tău s-a scurs și s-a distrus.

More ...

PUTREDA GUSTARE

Vin negru, rece, de formol,

Într-un potir de plumb desert

Îmi beau infernul si mă iert

Căzut în cel mai adânc gol.

 

O înghititură de pământ

Tăcere arsă-n gâtul sec

Sunt doar o umbră care trec,

Fără destin si fără vânt.

 

Atât. Un gust de fier si scrum.

Si-o liniste de mormânt... acum.

Carnea se desface-n mii de viermi

Sub vinul negru-n care dormi.

 

More ...

CENUSA STELELOR

Umbrele cresc din pereţi reci si muți

Pasii se pierd pe sub punţi de pământ

Suntem doi străini de lumină blestemaţi,

Frunze uscate purtate de vânt.

 

Ceasul pulsează un timp fără rost

Secunde de plumb cad în cioburi pe podea,

Uiti cine esti, uiti cine ai fost

Noaptea ne înghite în bezna ei grea.

 

Cerul e-o rană de smoală si scrum

Stelele-au ars într-un rug nevăzut,

Mergem orbiţi pe un ultimul drum,

Spre un desert de tăcere născut.

More ...

PRIMĂVARĂ DE PLUMB

Ploaia și vântul sunt ace de gheață,

Ce scormonesc în gânduri vinovate,

Împăcărea-i doar o mască pe o față,

În umbra unei lumi deșarte.

 

O rază de soare, palidă și rece,

Se stinge-n sufletu-mi ca un prohod,

Mugurii speranței, înainte de-a trece,

Pocnesc a gol, într-un absurd exod.

 

Plimbă-ți mâna prin păru-mi răvășit,

Suntem  doi spectri sub cerul plumburiu,

Într-o primăvară cu gust de sfârșit,

Unde tot ce înflorește e, de fapt, pustiu.

 

Să spele ploaia, ca un râu de leșie,

Veninul gândului ce ne-a otrăvit,

Această „înviere” să ne fie

Doar începutul unui final nesfârșit.

 

Să ardem clipa în tăceri de smoală,

Vântul să urle ce noi n-am rostit,

O primăvară eternă și goală 

Mormântul în care ne-am rătăcit.

More ...

Poems in the same category

Poem

 

 

 

Îți strigă inima numele lui prin ritmul tău?

ții amintirile pentru tine peste tot pe unde mergi?

 Cine suntem atunci când nu ne simțim întregi?

Mai știi cine te-a marcat și ai sângerat?

 

 

 

More ...

[fără]

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?

 

More ...

tămâioase cu poetul Ghiorghios Seferis/11

“Ce s-a-întâmplat cu cârma?

Barca descrie cercuri

şi nu se vede nici un pescăruş”

sparge tiparele repetitive,

urmează

stâlpul de foc!

More ...

Calea

Tot ce am mai bun
Nu prea pot să spun...
Și ce am mai rău
Știu prea bine, zău!
Și tot mă împotmolește,
Mintea ce nu ocolește,
Orice obstacol din drum,
Intru în el și mă fac scrum.

Asta nu e calea mea,
Dar mă atrage tot spre ea,
Vanitatea, nu ce-i bun,
Și nu pot să-mi văd de drum.

More ...

MĂRI DE JAD

În templul gol, cu grinzi de amintire,

Se lasă praful peste tot ce-a fost,

Nu mai e loc de nicio mântuire,

lar ruga-i un cuvânt fără de rost.

 

Suntem pribegi pe punţi de gheață subtiri,

Sub cerul plumbuit, străini de noi,

Culegem doar a timpului rugină

Si bem absenta orelor de-apoi.

 

Nu bate-un vânt, nu tremurắ o frunză,

E liniștea ce-ngheaţă-n mări de jad,

lar soarele, o rană ce refuză

Să mai apună peste-al minţii iad.

 

Suntem doar urme lăsate pe apă

Un vis ce s-a trezit mult prea târziu,

Și fiecare clipă ne sapă

Mai adânc în acest viu pustiu.

More ...

tămâioase cu poetul Ghiorghios Seferis/3

" Noapte, vântul...

despărțirea se întinde 

și unduiește"

plasa de stele

aruncată printre 

zboruri rebele.

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍