CENUȘA SERII

Ziduri de umbră se strâng în tăcere,

Inima-i mută sub reci giulgiuri de fier,

Ochii caută-n gol o urmă de vrere,

Dar cerul e surd și răspunsul e ger.

Brațele-atârnă, poveri de țărână,

Vântul suflă prin visuri ce s-au stins,

Suntem doar frunze în palma bătrână

A timpului negru, de-a pururi învins.

Urletul scrâșnește în dinți de rugină,

Zdrobit de tăcerea ce mușcă din piept,

Suntem un pumn de carne-n ruină,

Căutând într-un gol sensul cel drept.

Voința e-un hoit ce-n țărână se sfâșie,

Sub cerul ce scuipă un ger blestemat,

Neputința e singura noastră mândrie,

Într-un univers de sârmă ghimpată-nchegat.

Totul se stinge sub pleoape de smoală,

Nici zbaterea nu mai are ecou,

Rămânem o rană, imensă și goală,

Sclavi învechiți într-un chin mereu .

O rană deschisă, un cer de tăciune,

Iubirea e-acum o deșartă minune.

Plecarea ta-i nodul ce gâtul mi-apasă,

Lăsând doar o umbră străină în casă.

Suntem două cioburi ce nu se mai leagă,

O noapte pustie în viața întreagă.

Te pierzi în întuneric, ca un ultim suspin,

Iar eu beau absența ca pe-un venin.

Zidit între gânduri, în turn de tăcere,

Sunt propria-mi temniță și durere.

Lumina e-afară, un zgomot străin,

Iar eu sorb din cupă un rest de pelin.

În camera oarbă, cu ziduri de stâncă,

Mă pierd într-o noapte tăcută și adâncă.

Nimic nu pătrunde, nimic nu mai pleacă,

În propria umbră, viața îmi seacă.

Sub lespedea rece de dor și tăcere,

Iubirea e-o urmă de veche durere.

Nici drum de întoarcere, nici urmă de noi,

Doar sufletul negru, pierdut în noroi.

Voi rupe tăcerea cu pumnii însângerați,

Din ziduri de gheață și ani blestemați!

Nu-s umbra ce tace, nu-s resemnatul,

Sunt focul ce-arde și dărâmă palatul!

Se face seară-n pahar si în gând,

Vinul e negru si curge flămând,

Nu mai e grabă si nu mai e dor,

Totul e simplu, usor, călător.

Pământul deschide o poartă de humă

Viata se pierde ca dâra de spumă

Numele-ascunse sub lespezi de var

Nu mai au glas si nu au amar.

Bem pentru liniste, bem pentru somn

Unde nici sclav nu mai esti si nici domn.

Doar o tăcere ce creste din răni

Peste hotare si-al mărilor țărm. 

Să ningă uitare pe tot ce-a durut

Să fim doar ecoul unui trecut,

Căci cupa e plină si mâna e grea,

Și noaptea ne cheamă în umbra de stea.

E timpul un abis ce suge pe tăcute, 

O fiară nevăzută cu pasii de pământ

Ce devorează clipele pierdute

Lăsând în urmă doar ecoul unui vânt.

Nu suntem decât umbre pe zidul de cenuşă,

lar soarele e-o rană ce apune-n mări de plumb,

Destinul trage-n spate o ruginită uşă

Lăsând în urmă doar un gol surd si mut.

Clepsidra s-a umplut cu oasele din vise

Nisipul e tăcere mắcinată de-un blestem,

lar timpul închide porţile ce-au fost deschise,

Spre marele Nimic, pe care toţi îl tem.

Sunt astăzi un naufragiu de tăcere,

În care amintirea-ți mușcă din pereți,

Iar trupul meu, o veche mănăstire,

Își plânge sfinții desenați pe morți.

Nisipul greu al orelor ce vin

Îmi umple gura cu un gust de zgură,

Sunt un potir sculptat în mărăcini,

Din care moartea soarbe cu măsură.

Și nu mai sunt decât un rest de umbră

Ce rătăcește drumul spre apus,

O rană neînchisă, rece, sumbră,

În care chipul tău s-a scurs și s-a distrus.

În templul gol, cu grinzi de amintire,

Se lasă praful peste tot ce-a fost,

Nu mai e loc de nicio mântuire,

lar ruga-i un cuvânt fără de rost.

Suntem pribegi pe punţi de gheață subtiri,

Sub cerul plumbuit, străini de noi,

Culegem doar a timpului rugină

Si bem absenta orelor de-apoi.

Nu bate-un vânt, nu tremurắ o frunză,

E liniștea ce-ngheaţă-n mări de jad,

lar soarele, o rană ce refuză

Să mai apună peste-al minţii iad.

Suntem doar urme lăsate pe apă

Un vis ce s-a trezit mult prea târziu,

Și fiecare clipă ne sapă

Mai adânc în acest viu pustiu.

Îți strigă inima numele lui prin ritmul tău?

ții amintirile pentru tine peste tot pe unde mergi?

 Cine suntem atunci când nu ne simțim întregi?

Mai știi cine te-a marcat și ai sângerat?

Timpul se scurge ca uleiul pe străzi 

Intre blocuri ce par niste dinți de granit,

Suntem cifre pierdute în lungi repetiții

Într-un oras ce-a uitat să fie locuit.

E neagră secunda ce cade din ceas 

Ca o picătură de smoală pe mână

Niciun ecou din noi n-a rămas, 

Doar tăcerea e peste tot să stăpână.

Metroul înghite umbre grăbite 

Spre gări ce nu duc nicăieri, de fapt 

Sunt orele reci, de ciment mestecate

Într-un prezent ce ne tine captivi sub asfalt.

Si-n vârful antenelor, noaptea se-asază 

Ca o pasăre grea, cu aripi de plumb 

În timp ce orasul, de fier, delirează 

Visând un sfârşit într-un negru profund.

tristețe

de unde vii și de ce mă îmbrățișezi de fiecare dată?

iar eu, fără ezitare, te accept și trăiesc prin tine.

cum de îți faci loc atât de ușor printre alte emoții?

te acomodezi, apoi nu-ți mai dorești să pleci.

ești pretutindeni, prezentă într-o formă sau alta,

ușor de identificat, greu de ignorat,

ca o durere ce ți se instaurează în corp.

o simți constant până când devine parte din tine

și atunci nu mai știi care e realitatea,

dacă ceea ce simți e îndreptățit

sau creierul îți joacă feste.

te afunzi în gânduri, analizezi,

dar în zadar — ea tot acolo rămâne

până ai s-o gonești.

însă și atunci se va mai întoarce,

căci lângă tine e bine și e cald,

iar tu îi cazi pradă repede, fără să înțelegi.

și atunci poate ai să realizezi

că nu doar ea e de vină,

ci și tu o primești,

îi permiți să fie acasă

chiar dacă negi.

Sunt astăzi un naufragiu de tăcere,

În care amintirea-ți mușcă din pereți,

Iar trupul meu, o veche mănăstire,

Își plânge sfinții desenați pe morți.

Nisipul greu al orelor ce vin

Îmi umple gura cu un gust de zgură,

Sunt un potir sculptat în mărăcini,

Din care moartea soarbe cu măsură.

Și nu mai sunt decât un rest de umbră

Ce rătăcește drumul spre apus,

O rană neînchisă, rece, sumbră,

În care chipul tău s-a scurs și s-a distrus.

Fără miere, unde să merg, încotro s-o iau?

Dragă bunică, dragă, ții minte câtă mai mâncam?!

Fără miere dulce, așa cum o făceai demult,

Cum să trăiesc acum, niciun zumzet nu mai aud...

În borcanul de pe masă, văd doar o urmă ștearsă,

Cândva era bine pitit; acum e gol și risipit,

«Și bolile trec totuși cândva, nu-i semn de piază rea»,

Cum obișnuiai să crezi; zile întregi să-istorisești...

Dragă albinuța mea, am rămas singure noi două,

Două povețe ce se scald' cu greu pe-un pat de rouă,

Ce pentru mine era cândva dimineață,

Pentru tine acum e doar un ciob dintr-o faianță...

Și-n zilele mele bune când vreau să te-ntreb ceva,

Sper că-mi vei răspunde bătând încet cu aripa...

Și bățul de chibrit pe care obișnuiai să stai s-a rupt,

Să nu-ți pară rău de mine; și eu voi pleca curând din stup...

Fără miere, unde să plec, ce să fac?

Dragă bunică, dragă, cum să fac să mă împac?!

Fără nimeni în jur, fără roiul de-altădată,

Acum e prea pustiu; aici nu mai sunt «acasă»...

O rană deschisă, un cer de tăciune,

Iubirea e-acum o deșartă minune.

Plecarea ta-i nodul ce gâtul mi-apasă,

Lăsând doar o umbră străină în casă.

Suntem două cioburi ce nu se mai leagă,

O noapte pustie în viața întreagă.

Te pierzi în întuneric, ca un ultim suspin,

Iar eu beau absența ca pe-un venin.

Zidit între gânduri, în turn de tăcere,

Sunt propria-mi temniță și durere.

Lumina e-afară, un zgomot străin,

Iar eu sorb din cupă un rest de pelin.

În camera oarbă, cu ziduri de stâncă,

Mă pierd într-o noapte tăcută și adâncă.

Nimic nu pătrunde, nimic nu mai pleacă,

În propria umbră, viața îmi seacă.

Sub lespedea rece de dor și tăcere,

Iubirea e-o urmă de veche durere.

Nici drum de întoarcere, nici urmă de noi,

Doar sufletul negru, pierdut în noroi.

Voi rupe tăcerea cu pumnii însângerați,

Din ziduri de gheață și ani blestemați!

Nu-s umbra ce tace, nu-s resemnatul,

Sunt focul ce-arde și dărâmă palatul!