Tristete

aș vrea să-ți mai pot fi refugiu

în nopțile în care

haosul îți inundă creierul

și nimic nu mai pare a fi real.

aș vrea să-ți mai pot fi zâmbet

în zilele anoste,

când tristețea te copleșește

și nici măcar nu știi de ce.

aș vrea să-ți mai pot fi lacrima

care ți se prelinge pe chipul firav,

când iubirea e prea puternică

ca să fie spusă în cuvinte.

aș vrea să-ți mai pot fi îmbrățișarea

care să-ți aducă alinare,

când lumea de afară

e pur și simplu prea mult.

aș vrea să-ți mai pot fi

măcar încă o zi iubită,

ca să-ți pot arăta

cât de mult înseamnă pentru mine

să fac parte din lumea ta.

mă înec în mii de amintiri,

care, cu glas vioi,

îmi strigă în gânduri

mici momente dintre noi.

le privesc cu duioșie

pentru a nu știu câta oară,

și simt cum, prin vene,

îmi curge iubirea de odinioară.

melodia noastră e pe fundal,

iar eu dansez armonios un vals amar,

plutesc pe note muzicale,

șoptind cuvinte nefolositoare.

împiedicată, mă prăbușesc

ca într-un somn de după-amiază

în așternuturi moi,

și încep să visez.

cum, într-o pădure întunecată

zbuciumată, mă trezesc,

și picături de ploaie îmi răcoresc

pielea înfierbântată, ca jarul pe rug.

prin ceața densă, încerc să zăresc

o urmă de lumină după care să mă ghidez,

și undeva, în depărtare,

o flacără de lumânare răsare.

arde neîncetat,

deși vântul șuieră nevinovat,

iar eu mă ridic grăbită

să nu cumva să o stingă.

cu pași repezi, mă îndrept

printre umbre fără sens

spre flacăra

pe care sper să o mai găsesc.

Iubire de fațadă, ce greu am descifrat-o,

Ascunsă sub cuvinte cu dulce-amar la gust,

În ani întregi din viață am refuzat să cred,

Că niște vorbe dulci nu au avut vreun sens..

Mi-am activat răbdarea și am crezut în vorbe,

Și tot priveam spre fapte ce nu mai apăreau,

Am tot rămas captivă în gratii de așteptări,

O colivie care se tot mărea din stări,

Din stări de așteptare, minciuni, dezamăgiri,

Frumoasele cuvinte în spate cu venin,

Ce luminau iluzii asemeni unui far,

Era aprins doar noaptea și ziua se oprea.

Și viața nu te lasă să stai captiv în tine,

Ea vine să-ți arate o altfel de iubire,

Începi să înțelegi, să rupi din toate acele gratii,

Poți zborul să ți-l iei, dar ești blocat de aripi,

Acele aripi frânte de atâtea lovituri,

Ce par atrofiate de tot ce înseamnă gând,

Privești spre libertate, ai conștiința trează,

Și tot nu poți zbura din colivia goală.

Te zbați, încerci și lupți și zborul să ți-l iei,

În jur e drumul liber, elanul cum ți-l iei?

Apar acele frici, zborul ați lua,

Și te trezești blocat în ce-i în mintea ta.

Iubirea de fațadă pe loc s-a disipat,

Când ai văzut și altfel, pe loc te-ai activat,

Oricât ai încerca să stai în cunoscut,

Te împinge și mai tare spre noul cel văzut.

De nu-ți iei zborul azi și tot amâni mereu,

Începe vântul cald și îți tot dă un semn,

Și-n frica de rămâi, apare o furtună,

Și, pe nepregătite, tu zbori din nou spre tine.

umbra s a lasat ca intr un pustiu abis

cerul era negru, sufletul meu stins

astept o schimbare,un moment distins

dar viata de-o potriva e de nedescris

ascunzi tristetea intr un zambet absurd

o sa ajung oare sa ma scufund?

deascupra lumii,dedesubt in stratul cel mai profund

ascult tristetea si suferinta in care ma afund

uit cum e sa fii liber, sa gandesti

nici nu stiu cum e sa iubesti

sa ai pe cineva pe care nu vrei sa l parasesti

sa simti si sa nu te mai opresti

asa trist sa arate viitorul meu

patat de un trecut ca soarta unui ateu

condamnat la o viata de evreu

sa vreau liniste si singuratate mereu

sa nu mai cred in nimeni si nimic

sa uit cum era sa fii dornic

sa faci bucurie din ceva mic

lipsit de orice straniu inamic

trece timpul, trec anii, trece viata

mi am pierdut oare toata tineretea

cautand idealul, calmand setea

visand la maret fara sa mi pierd demnitatea

intr un pat stau mototol

pare plin paharul vietii dar e gol

nu reusesc sa mi gasesc un rol

in piesa universului sunt doar un discipol

Tăcerea urlă din adâncuri obscure,

O umbră de dor ce în suflet atârnă,

Iar pașii durerii încep să îndure,

Când frigul din noapte în piept se răstoarnă.

Nu-i zi fără urme de scrum și-ntrebare,

De ce-ai otrăvit tot ce-a fost cândva viu?

Pe barbă se scurge o lacrimă mare,

Iar patul devine un gol cimitir.

Sunt mască de piatră și scut pentru lume,

Rămân în picioare când alții privesc,

Dar noaptea mă-ngroapă sub vechiul tău nume

Și-n monștrii din umbră încep să mă pierd.

Aceasta mi-e soarta, osândă eternă,

Să port în verigă un lanț de mormânt,

Să plâng neuitarea cu capul pe pernă,

Zdrobit de tot ce-am jurat pe pământ.

Și rog universul cu stelele stinse

Să-mi lase doar ura, să nu mai simt chin,

Căci fiarele nopții în mine sunt prinse

Și-mi beau agonia ca pe-un dar divin

Gândesc, gândesc și iar gândesc.

Gândurile nu mă lasă

Mă zgârie și nu mi dau pace

Ca o pisică caraghioasă

Vreau să plec de lângă ele,

Dar gândurile sunt surorile mele

Se țin scai de mintea mea

Ca să nu pățesc ceva

Gândurile negre am des

Dar ce să fac?

Ele chiar mă plac

Fără ele nu am ce face

Și le vreau pe toate

Adio gândurile mele dragi

Vă port în gând și vă doresc

Să gândiți la fel de mult

Și la anul care vine

Să fiți la fel de senine!

Să nu mă lași să mă înec,
Să-mi arăți cum pot să trec
Peste pârâuri sacadate;
Ape dulci, de ce-s amare?

Să nu-ți simt umbra lângă mine,
Să îți simt inima bătând,
Să am curaj să îmi spun „zi-le”
Ce-am trăit, de fapt, în gând.

Căci ape-adânci îmi curg prin vene
Și au gust dulce și sunt pure,
Însă inima "mi-e slabă",
Sunt "defect" de-a mea natură.

Dar totuși cum să fiu defect?
Eu doar iubesc, și-o fac mereu
De-asta să plec? Căci nu-i perfect?
Să-închei un tot căci este-un "el"?

Căci dulci or fi bazine-ntregi,
Dar pierdut poți să te rogi,
Și te rogi în continuare...
Blasfemos rămâi, și-așa moare.

Și-o să-ți strâng mereu în brațe
Al tău trup, adânc, sub mare;
Oricât timp să fiu eșec,
Lasă-mă, vreau să mă înec.

" Femeie goală 

rodia care s- a spart 

era plină de stele" 

Pe nisipul fierbinte ,

ecouri

ale unor atingeri tandre