Insomnii in pahar

Mi-e dor sa îţi scriu "bună dimineata"

Să îmi spui "Hopa! S-a trezit dulceata!"

Sa îmi trimiţi meme-uri haioase

lar eu sa îți trimit poze frumoase.

Azi îţi spun "bună dimineața "

Deși s-a destrămat inca un vis

Iți mai zaresc chipul prin ceata

Ce-n zori orașul I-a cuprins..

Dar mi-as dori sa-ti spun ceva

Asear-am ațipit pe canapeaua ta

Ma mangaiai, cu mana-n par mi te jucai

Cu-mbratisari calde ma înveleai.

Si-o oră-n plus eu le-am avut

Însă ceasul negreșit mi-a trecut

lar visul dulce în zori a pierit.

Și-mi vine parcă să te-astept

Sa pun în joc o ultima speranță

Ca intr-o zi îti va fi dor

Sa-ti scriu.."Babe, bună dimineata!"

E iarnă...e întuneric și e rece

Mă străpunge un aer de plumb și de gheață,

Timpu-i greoi și pare că nu mai trece 

Și simt cum dorul de tine ușor mă agăță.

N-aș vrea să-ți scriu că mă usuc de dor

Sau că de-un an nu mi te pot uita

Căci din iubire nu cred că am să mor,

Și dacă da...într-un final, e moartea mea. 

Nu vreau să mă mai știi, să îți hrănești ego-ul

Cu faptul că mi-ai fost drag cât lumea toată 

Ce port în suflet ...cândva îi vei simți ecoul

Și-atunci vei înțelege că...nu meritam așa tratată.

Un an întreg am rătăcit prin viața mea

Să te-nțeleg am vrut... și pare c-am greșit 

Și ți-am lăsat tăcerea , să-mi măture ființa

De m-am pierdut și nici că m-am găsit...

Și după tot, sunt vie dar fără de viață 

Prea multă durere mi-ai lăsat de trăit 

Mi-ai legat fericirea cu cea mai scurtă ață 

Apoi ai rupt-o, ai plecat si-napoi n-ai privit.

E atât de rece că și luna a înghețat 

Sunt singură înconjurată doar de gânduri

Îmi desfac o sticlă de vin...unul spumant

Că te-am avut și azi, doar că, printre rânduri...

O altă zi la orizont, c-un cer ce-ar vrea sa plângă 

O altă zi fără de tine și dorul mă înfrânge

Îmi lipsești cum lipsește luna dintre stele,

Te mai găsesc aievea in gândurile mele...

Aștept către mine în zbor să mai vii

Si-amândoi să fugim dincolo de nori

Să uităm de tăcerea grea... fără glas

Să bem un vin..să terminăm ce-a rămas.

Îmi lipsești mai mult decât pot să scriu,

Și-mi beau cafeaua fără puțina ta prezență

Încerc gândului negru să ii pun frâu...

C-am fost, doar o-mbrățisare de complezență.

Ne-am visat babe intr-o noapte

Cum ne bucuram de toate

De toate plăcerile lumii

C-un vin în lumina lun.i..

Te-am visat și-n altă noapte

C-un vin cum mắ alintai

Si-mi erai atât de-aproape

Râdeai și mă-mbrățişai.

Azi zadarnic îmi e visul

Nici nu-mi vine să-I mai scriu

Închei astfel manuscrisul

Femeia unui singur vin..subscriu.

Te-aș ruga să vii cu mine

Pentru o clipă măcar

Într-un loc din altă lume

Unde visele nu au hotar.

Te-aș ruga să-mi stai alături

La ureche să-ti șoptesc

Dorul ce I-am strâns în mine

De când vise împletesc.

Te-aș ruga să mă asculți

Să-mi simți inima cum cântă

Însetată de ochii tăi căprui

Ce îmi spuneau că sunt dorită.

Te-aș ruga pentr-o ultimă dată

Să mă saruti, să mă îmbrățişezi

Un vin să mai ciocnim in noapte

Apoi să pleci, să nu te mai intorci.

Dar...m-ai "rugat" să uit de tine

Când dorul aprig ardea în mine

Mi-ai spus atât de rece, fără regret

"Nici o speranță!".. să-ți mai cer.

Si..m-ai "rugat" să uit de noi

Că nu-ți mai pasă mi-ai strigat

Dar n-ai gândit că am un suflet

Ce nu așa...te-a vrut uitat.

P.S

M-am tot rugat să te intorci

Așa m-a îndemnat instinctul

Că uneori și tu ai vrea

La un pahar de vin...sfârșitul.

Ades se-ntâmplă s-auzim că viața bate filmul,

Dar poate filmul e doar glasul ei tăcut.

Când umbrele subtile ale trecutului.

Revin din locul unde le-am pierdut.

O scenă, un cuvânt, o clipă de-amintire 

Șî ce cu greu ai stins începe să trăiască

Durerea pare că-și revine în simțire, 

Vrând dinadins liniștea s-o răscolească.

Și mă gândesc... Câte tăceri un om poate s-ascundă,  

Câte lumini se sting în ochii goi?... 

Și totuși...cum poate o secvență blândă

Pe toate să le-adune, fără voie, înapoi.

Și nici nu știu când reînvie în mine amintirea

Din zilele când dragă îți eram

Și-un dor pălit îți caută privirea

Dintr-o poveste ce-a rămas fără final.

Căci mi-amintesc mâinile calde

Când părul tu mi-l mângâiai

Când un sărut mi-ai dat pe frunte și Doamne!...

Cum în brațele tale mă topeam!...

Și-mi amintesc și ziua-n care

Mi-ai spus "pleacă!" cu o răceală-n glas

Și-atât de rău încă mă doare 

Cum ai ales să îți iei "bun rămas".

Încă mă bântuie ultima ta vorbă

Nu te-ai gândit că lovești fără milă,

Când nu-mi doream decât îmbrățișarea 

Și vinul să le lași ca amintire.

Uneori în miez de noapte, încă ești în mintea mea.

Te-aș mai căuta în șoapte... dar ne-ai făcut praf deja.

Tu să mă ierți că n-am putut s-ascund ce ai aprins în mine

Și cât de tare încă doare că nu mai văd a ta privire.

......................♡♡♡................... 

Inevitabil viața bate filmul fără duble, 

Fără final scris...cu actori fără regizor. 

Doar sufletul rămâne să rătăcească-n umbre

Să-nvețe să nu mai sufere nicicând de dor. 

O ploaie de rugină cade lin pe stradă,

Copacii ïsi dezbracă haina de culori,

Dar nu e un sfârsit, e doar o paradă

Ce pregăteste lumea pentru ninsori.

Prin geamul aburit privesc spre depārtare,

Cum frunzele în dansul lor s-au rătăcit

Un vânt hoinar le poartă  spre uitare,

Lăsănd orașul de culoare, lipsit...

Îmi torn să mă-ncălzesc un ceai,

Parfumu-i de iasomie mă ameteste usor,

Chiar dacă din copaci se pierde un rai,

În fiecare frunză e-un vis viitor.

Prăpădul din jur e doar o schimbare,

Un somn necesar pentr-un nou început,

Lumina din suflet e tot mai mare

Și asteaptă iarna cu un zâmbet tăcut.

The man who dared commit this crime,
Now haunts the news in prime-time grime.
We listen  - stunned, without a breath -
To every detail dripping with death…

The anchorman spoke with fear in his eyes,
"The body was chopped and kept under ice..."
Yellow tape marked the scene of the strife,
Police still search for the blood-soaked knife...

But around there's no trace of the blood,
Only one witness from the neighborhood,
Who swears he saw one man in the dark,
Killing another, then vanishing stark...

Proudly, the policeman announced on the air:
"Behold the man who caused this despair!"
But many shout, one voice from the skies:
"Not guilty: no corpse, no knife - just lies!"

The old man convicted, standing in chains,
Without words, without complaints,
With empty eyes that hold no tears,
Imprisoned forever for one hundred years...

BĂTRÂNUL 

Omul ce-a-ndrăznit să facă astă crimă sângeroasă,
Bântuie acum la știri, în mizeria de seară, fioroasă.
Ascultăm înmărmuriți, fără suflare-n piept, uimiți,
De fiecare detaliu din care picură moarte…

Prezentatorul vorbea cu teamă-n ochi, pierdut:
„Corpul a fost tăiat în bucăți și sub gheață ținut...”
Banda galbenă marca locul luptei și-al durerii,
Poliția caută încă cuțitul plin de sânge al pierzaniei...

Dar în jur nu este nicio urmă vărsată de sânge,
Doar un singur martor din vecini se mai plânge,
Care jură c-a văzut un om prin bezna grea,
Ucigând pe altul, apoi dispărând complet în ea...

Mândru, polițistul a anunțat în direct, solemn:
„Iată omul care a comis această crimă de blestem!”
Dar mulți strigă, ca o singură voce din cerul de sus:
„Nevinovat: nu-i cadavru, nu-i cuțit - doar minciuni s-au spus!”

Bătrânul condamnat, stând în lanțuri și fiare,
Fără cuvinte, fără plângeri sau strigare,
Cu ochi pustii ce nu mai au lacrimi de șters,
Închis pentru totdeauna, timp de o sută de ani din univers...

Am multe întrebări

ce nu își au răspuns

și vreau să-l cunosc,

să pot să mai exist.

Mă simt ca într-o buclă

ce nu are ieșire

și simt că sunt mințită,

captivă în simțire.

Iluzii mi se par

tot ce ne înconjoară,

de când am fost născuți,

testați în amorțeală.

Și fiecare corp

cu ale lui dureri

și tot ce e plăcere —

excesul face rău.

Mințiți am fost de mici

că sănătoși venim

și doar că respirăm

e semnul că trăim.

Și pentru fiecare

apare o durere

în suflet, corp și minte,

tot noi vinovați..

Dar nimeni nu ne spune

că alta e menirea

și, rătăciți, buimaci,

tot căutăm ieșirea.

Și nu o vom găsi

nu pentru că n-ar fi,

ci pentru că-i codată

și greu de descifrat.

Și suntem neînțeleși,

și plânși și plini de boli,

și credem că-i normal,

dând vina doar pe ani.

De ani nu ar fi,

și timpul nu l-am ști.

Ce vină am căuta?

Pe cine am suspecta?

Părem marionete

stricate și umile

și suntem aruncate

ca să distrăm pe cine?

Sunt multe întrebări,

dar suntem adormiți,

deși mergem pe drum

având ochii deschiși.

De ce venim aici?

Toți în suferințe,

ne spunem că-i normal,

e frica de adevar...

Și chiar ți se impune

să ai recunoștință

de viața ta, atunci când este grea,

că alții-s în suferință.

Și nu e treaba ta

să spui sau să compari,

ci doar să mulțumești

că ai viața în dar.

Pilot automat, ușor manipulat,

azi fără simțire,

ne vom trezi vreodată

să știm de ce ne ținem?...

Eu nu mai pot respira.

Tu stai țeapăn, cu mâna la ceafă, și te uiți fix la mine,

cu ochii aia verzi...

îmi recunoști zbuciumul, urletul, durerea și topirea,

apoi, îmi vezi corpul ghemuit în fața patului tău și auzi scrâșnetul dinților mei frumoși ... și albi.

Închid, pentru o clipă, ochii.

Iar mintea îmi spune că, da, în starea în care ești, chiar este posibil, cu adevărat, să nu înțelegi ceea ce îți spun.

Dar oare cum era atunci când puteai, prea bine, să-mi înțelegi zbuciumul, urletul, durerea și topirea? Cum era?

era ... era exact la fel ca acum

și atunci, te uitai fix la mine

cu ochii aia verzi ...

și îmi spuneai că exagerez.

Acum nu-mi mai spui asta

zici doar, că tu ești un om bun.

Mă sprijin de patul tău, mă adun de pe jos,

și trag o gură de aer în piept...

nu pot să mor acum,

pentru că eu, EU nu am trăit...

Mi se face frig, tremur și mă revolt,

durerea îmi sfâșie sufletul și îmi otrăvește mintea ...

însă nu mai vreau să-ți vorbesc

de teamă să nu să exagerez.

Așadar, o să-i spun universului că:

Aș vrea ca sufletul tău să nu aibă liniște nicicând,

oriunde ar merge, în viața asta și în cea de apoi...

Nici al meu suflet n-a avut, în viața asta.

Aș vrea să simți durerea de a-ți fi omorâți copiii,

să fii martor la asta, să-ți tremure picioarele de frică dar să nu te poți împotrivi...

La fel mi-au tremurat și mie coapsele, când tu, cu bună știință, i-ai omorât pe ai mei.

Aș vrea să te zbuciumi, să urli, să te doară și să te topești,

dar să nu ai lacrimi să-ți poți plânge durerea,

Apoi, as vrea să te revolți la gândul că erau doar niște copii, fără vină ...

Și, în final, aș vrea să ai dreptate.

La fel ca întotdeauna.

"În grădina muzeului 

Scaune goale 

statuile s- au întors 

în celălalt muzeu."

Sărutul -piatră de mormânt,

înfruntând 

durerea și vremurile.

Merg hoinară pe-a mea cale,

Înalț un munte între mine și eu,

Uit pe drum trei feluri de scuze

Pentru omul din adâncuri

          Încuiat fără refren.

Am înălțat baricade de viață,

Mascând cu grijă o rară ruptură,

Hrănită cu frisoane și dese iluzii,

Lipsită de leac,

            Bucurată cu omagii.

Am ajuns să fiu inginer emerit

De soartă blocată în așteptări.

Înalț din vid ce n-a zidit un om

Doar spaime-ncuiate

           Într-un abis pustiu.

Revin mereu spre-al meu abis

Ca un controlor tiran de buletin.

Remunerez o soartă cu așteptări

Sau trec vama

           Spre un viitor împlinit?