Zero barat

Ofta sinistra casă 

Cu jaluzeaua trasă 

După timpurile plănse, 

Cu luminile aprinse.

Gemeau din balamale

Porțile medievale 

Ale clădirii sumbre, 

Bântuită de umbre.

Prin odăile obscure

Forfota unui fluture, 

Se prefăcuse-n nadă

Pt păianjen pradă. 

Un iz rănced se perindă, 

Cernea pete pe oglindă,

Ciupea zidul gălbejit

Pe obrazu-I scorojit. 

Se zbărci din temelie 

Podeaua cenușie, 

Trosnea mobila bizar,

Iscănd Ecoul milenar.

Tabloul de pe coridor 

Mă urmărea iscoditor, 

Schiță pe chipu-i prăfuit

Un bun rămas șoptit...

Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,

O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.

Un prunc se naște, în iesle culcat,

Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.

Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,

Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.

Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,

Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.

Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,

Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.

Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,

Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.

Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,

Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.

Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,

Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.

De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,

Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.

Căci în Hristos au viața veșnică,

Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.

Creștinismul e o poveste de iubire,

De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.

E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,

Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.

Ghiftuiți scăldați în bogăție
Sterili de spirit și idei,
Sunt snobi cu solzi de viclenie
Mânjiți de vină și mișei

Lichele cu priviri morbide
Ați vândut și înșelat acest popor,
Păgâni născuți din pântece-ncrețite
Ați trimis din mulțimea la topor

Cu ochi crăpați de teracotă
Această țară ați otrăvit !
Uscate aveți suflete de cretă,
Ați trădat și ați mințit

Fiola vă va dilua destinul
Sfârșit va fi și pentru voi,
Căci boala ea va naște chinul
Să simțiți ,ce simțim noi.   

Îs o nucă mică.
Cresc fericită.
dar când cad,
pe ciment,
și mi-semparte capul în două,
mă uit și nu văd nimic,
și mă-ntreb:

Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?

Nu mai pot.

E GOL!

Mă gândeam.

Și țin minte cum mama zicea că nu-s proastă.
Mare mincinoasă.

Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,

rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu

printre crengile trosnind de vânturi târzii,

pierdut mi-e capul în stele închipuite,

fără nume,

fără soț.

Îmi pătrund bacante-n încăpere,

să mă cheme la marile desfrâuri,

la curgerile neostoite de alese deziluzii;

semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.

Și mă prinde una de mână,

și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori

de drăgăstoase atingeri și calde vise

ale vălurilor albastrei mări.

Mărșăluim cu voie, cu zor

peste cadavre de naivi juveți,

de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,

intrând în aburindele văi necunoscute norodului.

Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,

femei văduvite și babe lăcrimând

să nu trecem granița spre nicăieri,

că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,

nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,

decât sâni netezi și dalbi,

ochi suavi și buze fine.

Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,

duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,

și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,

merse să adoarmă în poale de fantezie.

Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,

o izbitură îmi răsună tare,

ca de un metal scrâșnind în agonie.

Ce să fie oare?

Dintr-o spărtură în trupul navei,

șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...

Pasărea din aripi ce bătea...

era, de fapt, prinsă în colivie...

Întâmplarea are formă.
Cuvintele — rădăcini
ale unei păduri
care nu există
decât atunci când
nu o privești.
Eu sunt tu
privindu-mă
într-o apă
care n-a atins niciodată
malul.

Privesc in gol, in departare

Imaginea vietii tale

Gandesc oare ce-ti doresti?

Cand tu nimic nu povestesti

De ce trebuie sa ghicesc?

Ce-nseamna restul vietii mele

Cu tine nu mai pot porni

Spre drumul vietii, inimii.

Comune nu ni-s mintile

Nici gandurile, sufletele

Fiecare cate-o alta cale

Stergandu-se cu un burete

Scopul vietii, pe-ndelete.

Nu vrem nimic, nu ne dorim

Noi nu gandim, noi nu iubim

De ce oare atunci traim?

Sa strangem, sa agonisim?

Sau sa desfacem aripi

Sus in zbor spre cer, departe

Sa privim intinderi ce apar

In fata sufletului de clestar 

Si cand anii vor fi trecuti

Cand parul alb ma va incununa,

Ochii obositi de a lupta,

Se vor inchide pentru pururea.

Si nicicand nu voi pricepe,

De ce aceste trepte

Lasa-te pe carare

Sa le strabata orisicare,

Nu toti sunt facuti sa mearga

Agale pe-acest drum

Putere, asta e nevoie

Ca sa treci peste furtuni!

Ganduri neinsirate le simt inauntru adunate

Bucati, franturi din idealuri ce sunt neintinate

Viitorul prevazut pare de fapt unul intrerupt

O pauza lenta ce pare a fi puternic latenta 

De ce simt? daca nu pot sa ating nemurirea

Si tot ceea ce reprezinta fiinta mea si firea

Tot ce credeam ca va fi in a mea soarta 

Pare de fapt a fi doar o dorinta nepatata

O minciuna simpla in suflet insamantata   

Credeam ca timpul va dovedi ceea ce sunt

Dar totul s-a risipit in van si de fapt 

Nimic nu sunt...doar praf si ramasite

Acoperamant pentru acest pamant

O carcasa pustiita de traire si iubire   

Un suflet ce zboara o data cu adierea

Vantul ce te poarta peste varfurile inalte

Ploaia ce te curata de ganduri macinate

Soarele ce iti usuca si ultimul pacat

Un pacat de a dori sa fii liber si neintinat  

Priveste catre zorii diminetii si intreaba-te

Se merita? asta e de fapt ce te implineste

Ce te face sa zbori si nu te nimiceste?

Doar tu crezi ca esti cea ce are dreptul?

Sa isi refaca trupul sa-si lepede defectul? 

Vreau, doresc, poftesc la tot ce ma invie

Tot ce-mi da de stire ca viata e omenie

Nu doar o umbra pe pamantul asta

Scopul nu s-a sfarsit ci doar a inceput

Gaseste-ti menirea asculta-ti rabdarea  

Le simt pe toate cum asteapta

Gandurile incet , incet mocnesc 

Si vor sa iasa la suprafata

Insa rabdarea mea nu le lasa 

Porneste si priveste mai departe

Aprinde sufletul nu-l adormi

Lasa-l sa prinda aripi ce zboara tot mai sus

Catre abisul nemarginit care e mai presus

Decat poftele ce te carmuiesc in necunoscut

Durere-am adunata 

In trupul sfaramat.

Atata nepasare,

Un chin de neiertat.

Cat sa mai indur, sa tac

Ca sa-ti fac tie pe plac?

Cat capul sa nu-l ridic,

Ca te superi tu un pic.

Sunt aici si nu ma vezi

Sunt o fiinta care simte,

Are vise spulberate

De a ta multa rautate.

Tot ce imi doream, era

S-am parte de iubirea ta.

Insa cum nu s-a putut

Sufletul acum s-a rupt.

Singura am fost si sunt,

Ma minteam atat in gand

Insa ochii i-am deschis.

Nu mai pot sa cred in tine

Cand tu nu esti langa mine.

De ce oare ne-am insotit?

Daca raul ne-a invrajbit.

La necaz nu ne-ajutam,

Ne jignim, ne tormentam,

Si pe drum ne separam.

Tu ai vrea sa fiu cu tine

Insa tu nu esti cu mine.

Cand am mare suferinta,

Esti plecat cu a ta fiinta.

Nu intrebi si nu doresti

Sa cunosti ce-am adunat

In suflet de ani zdrobit

Biciuit de neimplinire

Ce vin numai de la tine.

Poate am gresit si eu,

Insa nu traiesc cu ura

Nu pot lasa sa ma fure

Sentimente negative,

Ce-mi pun trupul in pieire

Fara frumos, senin si pace.

Nu as putea continua

Ele reprezinta totul,

Sunt una cu fiinta mea. 

Vad cu ochii inchisi

Ce-mi mangaie auzul 

Iarba deasa ce ma gadila

Mirosul de pamant umezit

Imi umple sufletul subrezit 

Privesc albastru cerului

Urmaresc dansul vantului

Astept norul ca sa treaca

Soarele loc sa-si faca 

Ce semne lasa pe cer

Randunele multe sper

Se vor duce tot pe rand

Catre-o tara pe pamant 

Uite...te vad...nu te ascunde

Caprioara nu-mi raspunde

Insa si ea m-a zarit

Prin iarba cum şed tolanita

Sigur ea este confuza

Nu-ntelege de ce stau

Si ating pamantul, iarba

Si miros si frunza..creanga? 

Vreau sa stii padure draga

Ca nu-s om...ci sunt pamant

Cand piciorul se aseaza

Dezgolit pe glia-mi draga

Simt ca am gasit odihna

Liniste si pace-n tihna 

Rogu-te la cel de sus

Sa ma lase pan l-apus

Sa simt...miros..s-a aud

Freamatul copacilor

Trilurile pasarilor

Zgomotul izvoarelor

Si munca albinelor

Lasa-mi timp atata sper

Sa ma bucur nestingher

Prin codrii plini de mister

Ce ma-nvaluie-n tristete

Ca nu pot si eu sa fiu

De-a lor si-a pamantului

Eu stiu ca si tu stii dar nu vrei sa stii

Eu stiu ce gandesti si tu o stii

Stii ca nu are durata dar tot te tii

De forta mea interioara

Ca un magnet sustragi 

Si ultima mea suflare

Inainte de a ma lasa prada

Chemarii cerului cel mare

As aluneca asa de lin

M-as lasa in bataia vantului

As intinde bratele as inchide ochii

As asculta cum sunetul apare

Cum se simte adierea dulce

A libertatii ce o poti atinge

Si atunci realizezi si-ti dai seama

Ca totul nu a fost in van

Totul nu s-a naruit, nici nu s-a sfarsit

Nu a fost doar un plan ticnit

De a sta cuminte si smerit

Cat timp va fi necesar

Pana gustul cel amar

Dispare si nu a fost in zadar

Acum ma predau, priveste!

Imi dau aripile jos si sar

Nu am nevoie de tine sa ma prinzi

Caci asta ar insemna inchisoare

Iar eu la libertate am chemare

Sa nu tresari cand sar, sa nu clipesti

Sa nu ma prinzi am spus!

Plutesc, ma vezi? nu-ti cer nimic

Iti resping ajutorul!

Arunc corsetul si pot respira

Pentru prima oara

Mai mult de un deceniu 

Fara tine in preajma mea 

Crezi ca nu voi reusi?

Nu mai e treaba ta a afla

Asa ca sar si ma arunc

Ramuri ma prind si ma lasa

Usor sa cad pe acest pamant

Ating usor nisipul si iarba

Miros frunzele si creanga

Natura ma primeste

Si nu ma izgoneste

Acasa! Esti acasa!

Asta-mi sopeste padurea

Lasa-te pe spate si adulmeca

Ce simti in aer?

Simt?Da! Simt!

Ce?Raspunde usor!

FERICIREA! O pierdusem!

Am crezut ca m-a abandonat

Intr-un colt ca m-a uitat!

Doamne..iar m-am inselat!

Sufletul tu mi l-ai redat!

Eu nu sunt om ci sunt pamant!

Trupul sufletul si vocea

Se contopesc cu spiritul

Ce dainuie in preajma

Naturii vesnic nemuritoare!

Asta sunt eu de fapt...

Nemuritoare!

In prisma gandurilor mele, ce duc la disperare

Gandesc si tremur cand privesc, caldura mainilor tale

Arunca-mi rogu-te un fir de crez, sa sper sau sa ma pierd?

Alunga-mi gandul cel nocturn si da-mi lumina-n piept. 

Ma uit si vad cum totu-i sur si trist in jurul fiintei tale

Cum aura ce te cuprindea candva, dispare din a ta cale

Cat crezi ca oare mai dureaza, pana se-nsenineaza?

Cu ura si cu mult dispret privesc spre rasarit

Nu vreau sa cred c-am fost, un simplu adapost

In care Tu, ne-ai ocrotit si acum ne dai de-oparte

Nimic n-a insemnat de fapt, si totul a fost imaginat   

O, Doamne, da-ne tu putere si cea dintai credinta

Astept curand un semn maret si-o ultima cainta 

Trairea inimii e grea si vrea ca sa ma lase

Nu pot trai-n nesiguranta, o trista mea poveste!