Psalmi - XXV - Credință fără răspuns

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

De ce exist, Doamne?

De ce m-ai smuls din neființă

și m-ai lăsat să gust lumina

cu o inimă care sângerează?

Sunt un strigăt de lut,

o taină pe care nici eu n-o înțeleg.

Mă mișc printre umbre,

caut rostul în pulbere,

și mă întreb: ești Tu acolo,

în tăcerea mea?

De ce m-ai făcut din nimic

și mi-ai pus în piept veșnicia?

De ce simt cerul în mine

și totuși cad la fiecare pas?

Nu Te întreb din răzvrătire,

ci din dor.

Nu din îndoială,

ci din foame de adevăr.

De ce exist, Doamne,

dacă nu pentru Tine?

Și dacă pentru Tine,

de ce mă simt atât de străin

de chipul Tău din mine?

Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,

că rana din mine are sens,

că tăcerea Ta e răspuns

pentru cel ce nu poate înțelege,

dar poate iubi.

Doamne,

nu mor, dar nu mai trăiesc.

Nu cad, dar mă destram.

Par viu, dar în mine

fiecare clipă îmi desface un fir

din țesătura ființei.

Nu mai sunt om întreg,

ci numai cioburi de gesturi,

resturi de dorințe,

o memorie spartă

în care nu se mai oglindește nimic.

Mă pierd în detalii,

uit cine sunt,

și nici Tu nu mai ești

un nume limpede în inima mea.

Nu Te-am alungat, Doamne,

dar m-am destrămat

până ce nu mai am loc

nici măcar pentru Tine.

Îmi simt trupul întreg,

dar sufletul e o ruină

pe care nici vântul nu o mai atinge.

Mi-am pierdut coerența de a fi,

vocea interioară,

țelul.

Doamne,

adună-mă din pulberea conștiinței mele.

Pune-mi înapoi gândurile

ca pe niște oase în ordine.

Suflă peste mine,

nu viață nouă,

ci unitate.

Să fiu iarăși întreg,

chiar dacă rănit.

Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —

Țese-mă iar,

din firele care mi-au mai rămas.

Nu cer să fiu cum am fost,

ci doar să fiu din nou.

Să nu mă destram sub privirea Ta,

ci să mă regăsesc în ea.

Dezintegrarea din viață

e iadul în care nu se urlă,

ci se tace.

Dar Tu ești Dumnezeul

care știe să vorbească în tăceri.

Vorbește, Doamne,

și strânge-mi ființa la loc

în jurul numelui Tău.

Nu-mi da slavă, Doamne,

nici scăpare ușoară, nici drum neted.

Primește-mă lângă Tine pe cruce —

nu ca pe un tâlhar,

ci ca pe un frate al durerii.

Nu cer să fiu coborât de pe lemn,

ci să stau lângă Tine până la capăt,

să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,

să simt cuiele rugii care nu se mai termină.

Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,

ochii să Ți-i întâlnească în agonie,

inima mea — să-Ți bată în sânge,

până când dragostea va fi tot ce rămâne.

Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,

ci între cei care au urcat,

tremurând, cu pașii goliciunii,

dar cu dorul plin de Tine.

Primește-mă, Doamne,

nu după vrednicie,

ci după lacrima ce-Ți cere crucea,

nu slava.

Și când totul se va sfârși,

adu-Ți aminte de mine

în Împărăția Ta —

nu pentru că am fost bun,

ci pentru că Te-am iubit,

pe cruce fiind.

În mine se luptă doi oameni, Doamne:

unul Te caută plângând,

altul fuge de Tine râzând.

Unul vrea să Te slujească,

altul își face din mândrie tron.

Mă ridic cu Tine dimineața

și mă culc cu umbra fără nume.

Unul își rupe genunchii în rugă,

altul își ascute cuvintele

ca să judece, să rănească, să biruie.

Doamne, câți sunt în mine?

Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?

Cine sunt eu, dacă mă schimb

la fiecare bătaie de inimă?

Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,

îmbracă-l în tăcere,

până când va auzi cum strigă

celălalt – copilul Tău –

care se zbate să respire în lumină.

Fă să rămân acela

care Te iubește cu frică și cu dor,

nu cel ce Te uită

de cum iese din biserica inimii sale.

Doamne, nu mă lăsa

să fiu o scenă de război fără sfârșit.

Fă pace în mine.

Și lasă să rămână viu

doar omul care Te cheamă.

Merg pe-o stradă foarte-ngustă!

Pașii-mi spun să mă grăbesc,

Dar nu pot e pojghiță de gheață,

Frică-mi e să nu alunec, s-o pățesc

Am în mâna dreaptă un baston,

Să-mi ajut piciorul stâng la mers,

Care doare, c-a fost rupt..pardon,

Și acum, n-am alta cale de ales

Las frigu-afară și urc iute în birou,

Unde așteaptă dosare spre soluționare,

Le analizez pe toate și scriu în stilou,

Ziua deplasării, pentru o verificare

La serviciu suntem, mereu aglomerați,

Dar ne dăm silința și nu amânăm,

Muncim în echipă făr' a fi stresați,

Tot ce-avem în lucru, iute procesăm

Oameni cu idei, ne cer ajutor,

Strict pe-a noastră competență,

Știm că ei, sunt al nostru viitor,

Și-i consiliem, cu multă prudență

Unii investesc, pentru-a produce,

Bunuri de consum și alte servicii,

Alții fac comerț, cu diverse produse,

Și unii și alții, vor să aibă beneficii

Zilnic se afirmă, sunteți birocrați,

Și corupți cu toții, fără deosebire,

Însă cred și spun, suntem tehnocrați,

Și da, hoția e o boală, fără lecuire

Speranța, e în oamenii onești, cinstiți,

Care sunt mulți și nu pot fi păcăliți,

De cei puțini ce-n viață-s necinstiti,

Și care cu siguranță vor fi..pedepsiți!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

zi de zi visăm cu ochii deschişi, 

Visând,îţi curg nişte lacrimi pe obraz 

Te pui mereu pe genunchi, să te călăuzească la al tău necaz. 

Îţi astupă dorurile  chiar sub soare. 

Te-ntrebi  acea  iubire, va veni, oare? 

Nu ştii, până nu pleci, din acea groapă ce te doare.

Şi spini tai din grădina ta. 

Au dispărut, degetele tale nu-ţi  vor mai  sângera, 

Dragostea ta din tine te va vindeca...

Acea vină pe care o ai des în inimă, 

Te rog,să o străpungi c-o ultimă gură de vin, 

Să-ţi dai seama că meriţi un întreg paradis. 

La a ta uşă să nu vină doar cu o declaraţie-n plic, 

Să-ţi dea cerul lui senin, şi zâmbetul lui să fie doar pentru tine, 

Chiar dacă culoarea scoarţei din ochii tăi , acum se bucură de orice lucru mărunt, 

Sper că ai făcut pace cu al  tău mic numit , "trecut"

aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai

spre liniștea aia care trebuie să vină natural.

aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog

să mă ia cu el la un sake,

cu condiția să mă învețe cum să îl beau.

gândurile îți dau ideile;

tu iei ce-i mai bun din ele

și le dai mai departe ca un Sisif

inconștient și bine intenționat,

cu conștiința neîncărcată de

bolovanul care vine

— inevitabil —

să te îmbrățișeze călduros.

În strălucirea feeriei,
Sau în bezna deznădejdii,
Tu să rămâi loial onoarei
Pe tot parcursul vieții!

Și caută mereu să fii,
Abia apoi să ai;
Căci devenirea ta, să știi,
E un țel sfânt!Să nu îl dai!

Iar după a maselor cântare
Să nu dansezi vreodată!
Melosul tău e unic, oare
Vrei să se piardă-n gloată?

Mergi neclintit pe drumul greu
Al demnității neștirbite
Și fii un meșter ce mereu
Zidește versuri osebite.

De vrei tu înțelept să fii,
Ține-te strâns de adevăr!
Nu de mulțimi, nu de opinii;
Ci cercetează-ntr-adevăr!

Pe ceilalți să nu-i silești
Frați de povară să îți fie;
Durerea ta s-o deslușești,
Dar răspândește bucurie!

Cuvântul tău, cuvânt să fie!
Nu înșela vreun semăn, fiindcă
Omul de soi bun și-l ține
De la vlădică la opincă.

De moarte nu te-nspăimânta;
Dar să fii treaz!Fii pregătit!
Și lasă-n urmă un exemplu
Care să fie de dorit.

Crezul tău lege să-ți fie!
Chiar de se varsă sânge!Nu până la un punct!
Am scris aceste rânduri ție;
Cu drag, sinele tău defunct.