Omagiu lui Eminescu

Imi torn în pahar un vin sec

Sec ca tine...la final,

Desi pasiunea ți-e demidulce

Ai lăsat in urmă un gust amar.

E-un vin rozé, un Malbec,

Papilele mă-ndeamnă să-l încerc 

Dar mi-am promis că vinul tău 

Nicicând va fi înlocuit cu altul...

Și doar privesc de la distanță 

Cum picăturile i se preling ușor 

Mă face să nu-mi doresc în astă viață 

Decât o picătură ....din vinul cel ador...

Și nu-mi rămâne decât să aștept 

Printre rafturi cândva să-l găsesc 

Si-atunci să-mi torn un pahar, 2, 3

În gând să-ți soptesc..."Ai reușit! Sante!"

M-a cuprins un gând de dor,

Azi de Ziua Îmbrățișărilor 

Un emoji îmbrățișat am vrut să-ți trimit,

M-am abținut... m-ai fi blocat negreșit...

As fi vrut să n-am nimic de pierdut 

Dacă pentru o clipă aș fi îndrăznit 

Să-ți cer o-mbrățisare împrumut 

Să ti-o restitui când ne-om fi întâlnit...

Căci mi-ai fost drag...încă te îndrăgesc 

Scânteia dorului din mine încă e vie

Când tremură, sufletul la ea mi-l încălzesc

Visând că-ți dau îmbrățișări...1000...

Dar visu-mi e scurt, de realitate se izbește 

Mi-e mult prea greu să mai ajung la tine

Si-orice speranță în vânt se risipește 

Și doar în gând te-mbrațisez și azi...și mâine...

Căci mi-e atât de dor de-o-mbrățisare

Și-atât de dor, îmbrățișați să bem un vin

Atât de dor ca sufletu-mi nu are stare

Atât de dor... cât Dorul nu a cunoscut...

Nu-ti cer mai mult de ziua aceasta

Nici ce nu ai, nici ce nu simți 

Nu vreau decât să iți deschizi fereastra 

Să pot, o ultimă îmbrățisare să-ți trimit...

Ai aruncat cu pietre-n mine

Crezând că tu ești mai presus,

Călcandu-mi sufletu-n picioare 

Ignorând ce-a fost frumos...

Ai aruncat cu vorbe grele

Fără să te gandesti deloc,

Că lovind cu ură-n mine

Loviturile cândva...se-ntorc!

M-ai judecat că nu ai înțeles 

Că am ținut la tine într-un fel,

Și ai scuipat cu răutate

Tristețea peste chipul meu...

De m-ai privi  preț de o clipă

Cum ochii mi-s nefericiți și stinsi 

Ai zări negreșit  durerea scumpă 

Ce nu-ți doresc în veci s-o simti...

Șarmant, cu ochii blânzi, căprui 

Părul negru... puțin ondulat

C-un vin m-a invitat in viața lui

Bărbat frumos...foarte galant!

Era un Martie rece, vântos

Cu cerul mai mult noros,

O lună ce rămâne să-mi amintească 

De-a sa creație dumnezeiasca...

El m-a dorit, m-a vrut și m-a avut,

O vară l-am tot așteptat cu dor

Ii eram dragă...cum as fi știut,

Că-n toamnă, ne-om pierde ușor...

Și ne-am pierdut in miez de toamnă,

Când copacii isi dezgolesc a lor ram

Când vinul ii fierbea în butoaie

Si soarele-ncălzea din ce în ce mai rar...

L-am petrecut cu ai mei căprui 

C-un suflet plin de-amărăciune 

Pe cel ce mi-a dăruit din pasiunea lui

Cu riscul de-ai duce dorul pe vecie...

Ochi-mi frumoși azi mi-s orbiți 

Uscați și tulburi de-un dor divin

Reci...și-s mai mereu împietriți

Când privesc că-i gol, paharul de vin.

Nu pot să uit, de-aș vrea n-aș putea,

Lipsa lui insistă la vin mortuar

Cu promisiuni uitate îmbăt durerea

Țin toast funebru cu poezie-n pahar.

E vremea încâlcită afară 

Ba plouă, ba ninge, ba e soare

Ba vântul bate... te doboară...

Totul în jur, e fără de culoare...

Orașul este cenușiu... sau poate,  

Sunt eu cea mult prea tristă 

Și toate îmi par exagerate, 

De gândul ce la tine insistă...

Parcul central e monoton

E gri, e liniște, rece, pustiu...

Mă încălzesc cu gândul la Bordeaux

De va rămâne doar un gând... nu știu.

Și mă gândesc cum oare-ar fi

Să mă pot alinta cu un pahar,

Să pot să scriu frumoase poezii

Tonul să-mi fie un pic mai solar.

Zâmbesc... sunt doar iluzii de moment 

Așa sufletul încerc să-l păcălesc 

Iluzii pe post de medicament 

În realitate toate vor lipsi și....lipsesc

Îmi intră noaptea, moale pe sub coaste 

Și șoldurile-mi prinde ca o pradă, 

Amintirea pică, cade peste oase

Și simt cum pielea începe să ardă. 

Să ardă cu tot focul, fantezia, 

Ce-mi întețește în tăcere nebunia...

O sting, o aprind, o las, o iau, o beau în vis, 

Cu vinul ce-mi curge-n vene, gros şi vinovat, 

Și-mi tremură genunchii când ating...

Destinul, unui păcat ce nu m-a întrebat.

Se strânge în vene, un puls ce mă ceartă 

Un murmur de sânge cu gust de păcat 

Mă prinde de coapse, mă ține legată 

Și-mi cere să ard, ca și când n-ai uitat!

Tresar și-mi deschid ochii, în zadar visez

De setea de pahar mă detașez.  

Mă detașez de visul meu de noapte

... e doar un viciu ce somnul mi-l străbate.

..............................................................

Că tu nu știi cum e... dulcea mea vină,

Să simți cum putrezești pe interior

Și în același timp, în ochi să porți lumină,

Speranțe mii și-un infinit de dor.

Să mi te port sub piele, fără glas

Mereu ca pe-o atingere amânată 

Mereu să-mi fie visul întoarcere și pas

Spre tot ce n-a mai fost vreodată.

Un pahar de poezie

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină,

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna;

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine 

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Asta e ultima oară cand mă mai ascult
Am exagerat când am spus cât de bine sunt
Sute de lame se aruncă între suflet si trup
Vor să pună capăt definitiv acestui loop

Crezi că mi-a păsat prea mult ca să se vindece?
Vrăjești ce faci să pară că sunt farmece
Muzica în urechi a început să țiuie
Dacă o oprești tot o să mă chinuie

Căutam un semn, dar lumina m-a orbit
Războiul din mine e fără de sfârșit
E dureros din poet să devii poem
In viata celui care-l scrie ca pe un blestem

Doamne,

nu mor, dar nu mai trăiesc.

Nu cad, dar mă destram.

Par viu, dar în mine

fiecare clipă îmi desface un fir

din țesătura ființei.

Nu mai sunt om întreg,

ci numai cioburi de gesturi,

resturi de dorințe,

o memorie spartă

în care nu se mai oglindește nimic.

Mă pierd în detalii,

uit cine sunt,

și nici Tu nu mai ești

un nume limpede în inima mea.

Nu Te-am alungat, Doamne,

dar m-am destrămat

până ce nu mai am loc

nici măcar pentru Tine.

Îmi simt trupul întreg,

dar sufletul e o ruină

pe care nici vântul nu o mai atinge.

Mi-am pierdut coerența de a fi,

vocea interioară,

țelul.

Doamne,

adună-mă din pulberea conștiinței mele.

Pune-mi înapoi gândurile

ca pe niște oase în ordine.

Suflă peste mine,

nu viață nouă,

ci unitate.

Să fiu iarăși întreg,

chiar dacă rănit.

Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —

Țese-mă iar,

din firele care mi-au mai rămas.

Nu cer să fiu cum am fost,

ci doar să fiu din nou.

Să nu mă destram sub privirea Ta,

ci să mă regăsesc în ea.

Dezintegrarea din viață

e iadul în care nu se urlă,

ci se tace.

Dar Tu ești Dumnezeul

care știe să vorbească în tăceri.

Vorbește, Doamne,

și strânge-mi ființa la loc

în jurul numelui Tău.

Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
 
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Küple ilgili ders

Bir parça taş alınır.

kanını bir keskiyle oyuyor,

Homer'ın gözleriyle parlıyor,

ışınlarla kazınıyor

küp mükemmel bir şekilde çıkana kadar.

Daha sonra küpü sayısız kez öperler.

senin ağzınla, başkalarının ağzıyla

ve özellikle de infantanın ağzıyla.

Bundan sonra bir çekiç alınır

ve aniden küpün bir köşesi ufalanıyor.

Herkes ama kesinlikle herkes şunu söyleyecektir:

- Ne kadar mükemmel bir küp olurdu

eğer köşesi kırık olmasaydı!

Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.

Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.

Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.