Noapte de Noiembrie

Plângi suflete și urlă de durere,

Scapă de greutate și de chin

Crezi că totu-i lapte și miere,

Dar de fapt este venin.

Suflete,mai ai mult până cazi?

Oare mai poți merge înainte 

Sau până când o să mai arzi,

Și o să calci peste morminte?

Într-o clipă totul piere de atâta suferință,

Off...tu suflet drag,cazi acum la pocăință 

Cere îndurare de la Dumnezeu,

Căci doar el are leac pentru orice-i rău.

Vino,vino primăvară,

Hai vino până diseară.

Hai vino până în zori,

Cu mirosul tău de flori. 

Hai vino mai repede

Și adu și soarele,

Pământul să încălzească,

Florile să înflorească 

Și pădurea să -nverzească.

Vino,vino primăvară

Să ieșim din nou afară.

Să ascultăm păsările ciripind,

 Și albinele zumzăind.

Tu natura o reînvii 

Și îi bucuri pe copii,

Că se pot juca iară

Până târziu,pe afară.

Vă întreb dacă voi știți ce înseamnă,

Să fiți cuminți când părinții vă îndeamnă 

Sau ce vi s-a mai întâmplat,

Când de părinți n-ați ascultat?

Ați avut de învățat atâtea lucruri și emoții,

Când vă strângeati acasă cu toții 

Și râdeați zgomotos și fericiți,

Lângă dragii de părinți,

Mama, tata, ei ar putea pentru voi,

Să se sacrifice și să devina eroi

Tatăl ar dărâma și o stâncă,

Nu doar să meargă la muncă 

Pentru familie, pentru copii,

Să le facă bucurii.

Mama este bună, blândă, iubitoare,

Stă ziua toată in picioare 

Ca să facă treabă și mâncare,

Pentru puii săi

Pentru sensul vieții ei!

Când viața mă lovește și simt că nu mi-e bine,

Te rog pe tine Doamne, rămâi lângă mine

De am uitat să mulțumesc, pentru ce am primit,

Doamne,tu ai fost bun și nu m-ai pedepsit 

Știu că am păcate, știu că mereu greșesc,

Prin ceea ce fac ,sau ceea ce gândesc 

Dar cred cu tărie, că tu Doamne poți,

Să ne iubești și să ne ierți pe toți.

Doar tu Doamne,ne mai poți salva,

De iadul ce ne așteaptă și de pedeapsa grea

Tu ești Doamne,al nostru creator,

Și te rog,de va fi să mor 

Să nu mă lași să cad în iad in jos,

Să mă ridici de merit,in al Tău Rai frumos!

Cățelușul meu blănos, are chef de joacă,

Până nu strică ceva, cheful nu o să îi treacă 

Apoi cand se plictisește, lasă totul baltă,

Și aleargă după pisică,ea fiind speriată.

Ea de frică se tot urcă pe unde apucă,

Iar el latră și o îndeamnă să o ia la fugă.

Vai de mine, parcă am un circ acasă,

Pisicuța s-a urcat acum sus pe masă ,

Iar blănosul, încercând să o prindă,tot dărâmă

Aș fi râs de toate astea,de-ar fi fost o glumă.

Dar când văd ce s-a creat in jurul meu,

Parcă aș fugi și eu.

Care aveți prieteni mulți și vă ajutați,

Sunteți cei mai fericiți, lângă ei când stați 

Când aveți momente bune sau puțin mai grele,

Să rămâneți tot la fel, să treceți peste ele.

Împreună să rămâneți și să fiți ca frații,

Mereu să vă sprijiniți voi,unii pe alții.

Eu nu am atât de mulți,cred că sunt vreo trei,

Dar la fel și eu, mă ajut cu ei

Oricând au avut nevoie,am fost stânca lor,

Dar și ei pentru mine,au fost de ajutor.

Prietenia,este o legătură de suflet,nu de sânge,

Care se vede cel mai bine,când viața te constrânge.

Nu căuta marginea.
Nici început, nici sfârșit —
doar dans.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasiet

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Pedantlärare

Och tuffa tentor...

Och idag får du mig att rysa

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom! –

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer –

Idag är jag inte längre jag

Och jag gör ont...

Jag vill inte ha något längre -

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer... –

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Du gav mig till världen

I de tunga vågorna,

Så blasé...

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom!

Mult am umblat pe-acest pământ

Ca simplu călător,

Și simțul niciodată nu mi-a spus

Ai grijă, ești un muritor

Și cât de multe am văzut

Cu ochii minții,

De-ar fi posibil, le-aș povesti

Acolo Sus, la un taifas cu sfinții

Iar zilnic multe rele mai aud

În lume întâmplate,

Zvonul l-aș vrea neconfirmat

Dar din păcate...sunt adevărate

Multe am învățat prin școli

Și-am răsfoit și-o carte,

Și-acum când linia o trag

Văd că-s aici..nu prea departe

După ce multe-am adunat

Greu le-nțeleg pe toate,

Iar universu-mi e necunoscut

Că mintea mea mai mult...nu poate!

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.