Mama care nu mă vede

 În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,

Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.

Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,

O lume ce curge din suflet și vise.

Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,

În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.

Să-mi fie cuvântul o flacără vie,

În sufletul lumii, o veșnică ie.

Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,

Că-n clipa finală, totul se oprește.

Că moartea-mi va pune un punct în poveste,

Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.

Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,

Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.

Cuvintele mele să treacă prin ere,

Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.

Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,

Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.

Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,

Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.

Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,

te-ai învălui în lumina zilelor mele,

fiecare gând ar fi o adiere de dor,

fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.

Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –

neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.

Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,

ai înțelege că iubirea nu cere,

nu cere nimic altceva decât să fie –

simplă, pură, fără forme,

fără ziduri de apărat,

fără măști de purtat.

Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,

și tot ce am fost,

și tot ce voi fi.

Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,

în acele colțuri de lumina dimineții

în care eu mă regăsesc cu tine,

fără cuvinte,

fără planuri,

doar un puls comun între două inimi.

Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea

fără frică, fără teamă de-a pierde.

Dacă ai ține la tine,

ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,

ca un secret păstrat în pielea ta,

ca o fereastră deschisă către lume,

unde doar noi doi știm cum să iubim.

Trăiește-ți viața, nu după ce vor alții,

Căci gurile lumii mereu vor șopti,

Când ești liber, te vor numi straniu,

Când taci, te vor zice rece și pustiu.

Când hainele largi îți dau un sentiment de pace,

Ei te vor privi cu ochi critici și reci,

Dar când alegi să te îmbraci altfel,

Te vor judeca pentru cum îți stau formele.

Ești prea mult sau prea puțin,

Niciodată nu vor ști ce e în tine,

Iar când alegi să te ascunzi,

Vor spune că ești schimbată, altfel.

Îți spui că poate e mai bine așa,

Să urmezi tiparele ce nu îți sunt tale,

Dar în adâncul tău știi prea bine,

Că nu poți trăi decât pentru tine,

Chiar dacă restul te vor judeca.

Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării 

Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins

Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire 

Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții

Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene

Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?

Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?

O fi blestem sau legământ?

Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.

Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat

Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva

E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa

Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând

Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite 

Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome 

În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată 

În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu

There are  many problems in life.

And this is familiar to everyone.

Yes it's sad and bad for us.

But,we live for those are dear for you.

Live and don't be sad!

Because there is only one life.

No wait for tomorrow,

Say this word today!

Don't say bad word,

 leave it for later.

 And just be a human.

And live constantly,

While  you have life!

Poem about life and people.

Author 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤

Să plouă-n mine liniște adâncă,

Să ardă dorul, fără să-l numesc,

Să vină clipa care nu se uită,

Să fiu ce n-am putut să fiu, firesc,

Să fiu acel’ ce azi se regăsește,

Să nu mă-ntreb de ce nu reușesc,

Să cânt tăcerea celui ce privește,

Să fiu eu însumi în ritmul pământesc

Marius Ene, Septembrie 2025, Sibiu

-Învinge frica, şi n-o lăsa să te doboare..
-Ura poate fi învinsă numai cu iubire..
-Întodeauna există şi o parte bună, printre cele rele..
-Nu exista nici-o forță mai mare în univers, decât dragostea!
-Omul care te trădează o singură data, te va trăda si a doua oară!

-"Suferința este un labirint plin de capcane".

-"Viața este un dar, și moartea e un câștig".

faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...

faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...

și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...

cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...

uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!

ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.

parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.

și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!

Trecut-au anii rând pe rând,

Eu nu știam că vine ceasu,

Căci mă luptam ades mergând 

Spre insula durerii.

Acolo mângâie am aflat;

Iar durerea a trecut.

Dar fără să cârtesc 

Așteptat-am eu vreau leac.

Nicicum,

Așa dintr-odată a trecut;

Iar eu atunci m-am bucurat 

Și pe Domnu ' am lăudat.

Atunci atâta m-a-ntărit,

Iar El puterea Lui mi-a dat,

Ca să pot să fiu și eu la fel,

Când nimeni nu mă mângâia.

Mangaietorul omenirii 

Departeaza-ne gandul de pacatul firii

Umple-ne cu cuvinte

Datatoare de har

Si binecuvantari desavarsite

Datatorule de viata

Topeste a mea inima de gheata

Si fa-o sa arda pentru Tine 

Ca sa Te cinsteasca intotdeauna pe Tine

Mantuitorul ni Te-a dat

Ca sa ne umplem de adevar curat

Si sa graim adevarat

In toate ne-ai insotit

Cand ne-a fost greu curaj ne-ai intarit

Duhule Cel Sfant !

Ramai in al meu gand

Ca sa fiu intru toate Sfant !