EVADARE DIN PREZENT

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

LOCUL UNDE RĂMÂNEM

Există un loc

în care nu ajungem cu pașii,

ci cu tot ce am fost

și n-am spus.

Ne lăsăm grijile

la marginea inimii

și păstrăm doar 

ce a știut să iubească,

ce a știut să aștepte,

ce n-a rănit.

Frumusețea acestui loc

nu se vede,

dar se simte:

îi liniștea care nu doare,

e pacea care nu cere explicații.

Și poate că toată viața

nu e decât drumul

spre acest loc

unde rămânem

fără să ne pierdem

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Ne-am lipit de ecrane

ca de o a doua piele.

Degetele știu mai bine decât inima

ce buton să apese.

Omul vorbește în mesaje scurte,

emoji în loc de emoții,

iar tăcerile sun trimise

cu „seen” la final.

tehnologia ne știe pașii,

ne ghicește dorințele

dar nu știe cum sună

un gând spus cu voce tare.

Suntem rapizi, informați,

mereu la un click distanță,

și totuși ne pierdem uneori

în propriile camere luminate artificial.

Omul a creat mașina

ca să fie singur,

iar acum învață din nou

cum să fie om.

Poate  viitorul nu e un update,

Ci o pauză,

un moment în care ridicăm privirea

și ne reconectăm fără cabluri.

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

Descrie-mi cuvinte ce par amorțite, 

Sub aripa nopții bătrâne, umbrite;

Se-nalță pe cer o sferă pustie,

În negru și gri - ce rece privire!

Răsare-n lumină difuză, senină,

O turlă marcată de umbra divină 

Și prinde galant o Lună deplină,

Pictând un tablou..magie nocturnă 

Marius Ene, Februarie 2026, Sibiu 

Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,

Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,

Ajungem la destinație

Ca să vedem acea minunăție,

Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,

Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,

Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,

Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,

Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene

Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,

Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,

Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,

Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,

La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:

Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,

Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,

Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,

În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,

Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald

Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:

Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.

Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,

...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...

Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult

Observăm pictură expresionistă,

Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,

Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,

Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă, 

Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,

Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.

În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,

Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,

Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.

Ajungem și la opera impresionistă:

Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,

Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:

Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;

Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.

Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.

Mă-ntorc în satul meu natal,

De unde am plecat demult,

Și multe lucruri nu îmi plac,

Când oameni-i ascult 

Pe uliți nu mai sunt copii,

Să bată mingea, să fure poame,

Și doar câțiva hâtri bătrâni,

Plângându-se că vor muri de foame

Pe drum mă întâlnesc cu semeni,

De vârsta mea și-mi e rușine,

Că nu mai știu să-i chem pe nume,

Timpul furând și de la ei și mine

 Ajung la cimitirul mut din sat,

Unde mama se odihnește,

Mă reculeg și flori depun,

Pe care ochiul le stropește,

Trec și  pe la casa părintească,

De care-mi este atât de dor,

Privesc la curtea cu verdeață,

Și-admir cerdacul cu pridvor,

Aici e locul unde m-am născut,

Și-am mers eu zi de zi la școală 

Cum aș putea vreodată să o uit,

Pe mama ce striga, copile scoală

De după gard mă uit la sat,

Care nu mai arată ca-nainte,

Văd multe case cu gard stricat,

Imaginea e totul și ea nu minte

Plec din satul care moare,

Trist și plin de-amărăciune,

Mâna tatei o sărut,

Și în gând spun..rugăciune!

Să judeci ale mele fapte...

Greșit-am, oare, cu ceva

De toci aşa mărunt, mărunt,

Cam tot ce e în viaţa mea?

Întoarce-ţi faţa către tine,

Doreşte-ţi să te schimbi cumva!

Aşa, poate, mă uiţi pe mine

Şi faci ceva cu viaţa ta.

Nu plânge altul pentru tine

Şi nici nu vrea durerea ta.

De ce te-ar mai durea pe tine

Durerea surdă a altcuiva?

Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii

Nu critica şi nici huli,

Doar uită-te la umbra ta

Şi, poate, vezi ce om devii.

My bones are aching with my sadness.

It feels impossible to leave my bed.

My eyes are swollen shut

 from all the tears I shed.

I keep replaying our memories,

 over and over in my head.

My hands can no longer write,

From all the paragraphs I sent begging you.

My heart has sunk so deep,

Due what you put me through.

I wonder if you feel this type of agony.

At times I wish you did 

so that you could understand me.

But deep down I know it's not true, 

for you have already replace me 

with somebody new

Poveste adevărată!

După ani și ani de rătăciri prin lume 

Pământul strămoșesc ne cheamă, 

Să ne întoarcem la ai noștri acasă 

Și viața să n-o trăim ca pe o dramă. 

La drum necunoscut noi am pornit 

Poate găsim pe undeva de lucru, 

Un ban să adunăm pentru o casă 

Chiar lopătând din greu balastru. 

Din satul natal am plecat patru 

Fără a ști prin câte noi vom trece, 

Cu gândul la italieni să ajungem 

Când în Moldova suflă vântul rece. 

Era pe la jumatea lui decembrie 

Când lumea îl aștepta pe moșul, 

Doar noi înghesuiți într-o mașină 

Am demarat pe când cânta cocoșul. 

Drumul a fost destul de lung 

Până pământul lor să îl călcăm, 

Iar noaptea am dormit sub pod 

Că bani n-aveam unde să stăm. 

Și zile-n șir am căutat de muncă 

Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",

Iar de dormit ne-au dat în folosință 

Un loc într-o baracă, prost amenajat. 

Aici ani buni din greu noi am muncit 

Și periodic am trimis un ban acasă, 

La cei ce sufereau în țara noastră 

Și care ne-ajutau să ridicăm o casă. 

Timpul s-a scurs și ani s-au adunat 

Munncid din greu prin țări străine, 

Aici s-a dus și sănătatea noastră 

Strângând cureaua, s-avem un mâine. 

După familii, urmașii s-au născut 

Care au trebuit limba să învețe, 

Și tot ce presupune obicei și viață 

Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe. 

......................................

Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri 

După ce țara de comunism s-a vindecat, 

Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini 

Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!