EVADARE DIN PREZENT

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși,

prin fire și cod,

învățăm, vindem,salvăm timp,

salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Crucea nu mai stă pe deal,

ci în mijlocul pieptului,

două linii care se întâlnesc

exact unde fuga nu mai ajută.

Verticala - 

toate căderile mele,

toate întrebările aruncate în sus

fără răspuns.

Orizontala -

mersul zilnic,

pâinea ruptă,

mâinile întinse

care nu se mai ating.

În punctul lor de ardere

stă un Cui invizibil,

țintuind timpul

de o clipă care nu trece.

Sângele nu curge,

se transformă în lumină,

iar lemnul -

în alfabet,

scriind pe cer

că durerea are sens.

Nu îngenuchez:

stau drept,

sub această intersecție

care mă ține întreg.

Crucea nu cere explicații,

doar rămânere.

În iubirea lui Hristos,

Dumnezeu S-a apropiat de om

nu de la distanță,

ci intrând în însăși moartea lui.

Și Cel fără de moarte

a gustat moartea,

ca să o facă tăcere,

nu sfârșit.

Mormântul a primit Viața,

iar piatra a fost pusă

peste Cel ce ține toate în mâna Sa.

Dar nu L-a putut ține.

Pentru că inima Lui

este mai tare decât orice hotar,

mai adâncă decât groapa,

mai luminoasă decât noaptea.

Lumina Învierii

nu este doar o lumină văzută,

ci harul Lui Dumnezeu

care pătrunde inima omului

și o ridică din întuneric.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

nu a stricat moartea din afară,

ci a intrat în ea

ca un Doctor în rana bolnavului

și a vindecat-o dinăuntru.

De aceea, mormântul este gol-

nu pentru că a dispărut ceva,

ci pentru că Viața a ieșit biruitoare.

„Nu te teme”

nu sunt doar cuvinte,

ci atingerea lui Dumnezeu

pe sufletul omului speriat.

Fiecare om, simplu, căzut,

cu păcate, cu dureri, cu lacrimi,

poate auzi în adânc:

„Te iubesc. Ridică-te.”

Învierea este și dogmă

și taină,

dar și căldura unei iubiri

care nu abandonează pe nimeni.

Hristos a înviat-

și cerul s-a unit cu pământul,

iar omul a înțeles, 

că nu mai este singur în întuneric.

Zori de viață se strecoară tăcut,

ca o șoaptă de lumină pe piele,

își așază parfumurile între respirații,

iar aerul tremură,

simțindu-ne aproape.

Pământul se deschide sub pași,

ca o inimă vie care așteaptă atingerea.

Iarba se arcuiește, tremurând,

în timp ce mugurii izbucnesc

ca niște șoapte verzi,

pregătite să ne cucerească.

Soarele strecoară lumina lui caldă,

mângâie frunza, piatra, apa

și parcă ne mângâie pe noi,

într-un gest tăcut,

fără nevoie de cuvinte.

Ploaia vine blândă,

adună praful din drum,

spală oboseala,

iar parfumurile primăverii

ne învăluie ca un sărut

al lumii asupra trupului nostru.

Ne apropiem de copaci,

atingem scoarța lor rugoasă,

simțind mugurii tremurând,

ne pierdem în verdele crud

și auzim cum inima naturii bate

în ritmul propriei noastre bătăi.

Renașterea lumii nu cere, nu judecă,

doar iubește,

iar noi, răspunzând,

ne topim în vânt, în apă, în lumină,

suntem o singură tușă

pe tabloul viu al lumii. 

LOCUL UNDE RĂMÂNEM

Există un loc

în care nu ajungem cu pașii,

ci cu tot ce am fost

și n-am spus.

Ne lăsăm grijile

la marginea inimii

și păstrăm doar 

ce a știut să iubească,

ce a știut să aștepte,

ce n-a rănit.

Frumusețea acestui loc

nu se vede,

dar se simte:

îi liniștea care nu doare,

e pacea care nu cere explicații.

Și poate că toată viața

nu e decât drumul

spre acest loc

unde rămânem

fără să ne pierdem

Ce-ar mai conta ? că e azi sau data viitoare

Tot acolo ajungem, în lagărele arzătoare

Chiar de-ar fii și o lacrimă de fericire

N-ar putea estompa tot focul de nenorocire

Căci nici de inima ar răcnii un cântec de slăvire

N-ar vindeca tot chinul din privire

Cum nici soarele nu-ncălzește inimile tuturor

Așa nici mângâierile tale nu vindecă un suflet temător

Zădarnic-ncerci să vindeci chipul unui lut

Dacă fiind spart, mii de cioburi s-au pierdut

Tot acolo ajungem, în iadul celor care n-au pierit

Căci de sângele celor iubiți ne-am murdărit

Doar o clipă să mă vezi zâmbind în taină

N-ai putea să afli toată suferința ce-o port de vină

Și nici gândul negru ce mă-npinge spre răposare

Peste rănile deschise presărate c-un strop de sare

Tot acolo ajungem, în eternul infern

Sau înălțându-ne spre un rai ceresc , nu pot să concern

Nici zece vieți de-ar fii nu ne-am putea întoarce

Pe vasul celor fără de prihană, că n-are nimeni să ne îmbarce

E jale sus, acolo-n cer,

Afarǎ plouǎ ne-ncetat

De-atȃta rǎu, de-atȃta chin

Şi ȋngerii s-au mȃniat.

Stropi de sȃnge cad din nori

Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,

Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,

Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.

S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții

De-un dor nebun acum cuprinși

Își leapǎdǎ pe veci povara

Şi se declarǎ azi ȋnvinși.

Şi vin din cer, ni se aratǎ,

Nu mai știu unde sǎ mai plece

Cȃnd cerul plȃnge peste noi

Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.

Călătoresc cu trenul 

Prin dulcile amintiri

În ochi le-ngheață gerul

Rămăn ca niște priviri.

Adânc la mine se uită

În ochi, pătrunzător

Oprind pe loc suflarea 

Lăsându-mă să mor...

Îmi fac atunci bagajul 

Cel mic și imaginar

Să plec , să nu scap zborul

Ce se împrăștie fumar.

Ajung la destinație 

Și râd și plâng și simt

Plăcută... acea senzație 

Că fericită sunt!

Din groapa lor defuncţii

I-aud de ore-n şir,

Pe vii purtând discuţii

Pe alei în cimitir.

Că e război şi foame,

Şi boli, şi genocid,

Că injecţiile sunt arme

Şi oameni mor subit.

Că un infern e totul

Afară pe Pământ,

Că-i mai bine de mortul

Ce zace în mormânt.

Şi se-ntristează morţii,

Dar sunt şi bucuroşi,

Să audă,-n ciuda sorţii,

Cât sunt de norocoşi.

Plină de spelndoare 

Eu merg pe a mea cărare 

Cu o iubire fara de hotare 

Eu trăiesc în lumea mare.

Trăind în suflet cu speranțe

Dovedind mereu doar pace

Ajungând și la dorințe 

Ce nu au fost îndeplinite.

Zi de zi mai cu avânt 

Eu călătoresc cu al meu cânt 

Zi de zi mai frumușică 

Precum un fir de levănțică.

Supus la tăcere,

Crispat de durere,

Scrâșnea din dinți,

Îl scotea din minți 

Strigătul de ajutor 

Blocat pe interior 

Bătrânului neputincios 

Scuturat până la os 

De -o suferință cruntă 

Din existența lui măruntă,

Alunecând prin ea,domol 

Privea zările în gol.

Osândit singurătății 

Implora divinității 

Viața să și -o curme 

Pt cealaltă lume,

Eliberându-se de cruzime.

Decât să le mai deprime 

Nopți scăldate -n umbre,

Zile reci și sumbre.

De la fereastra -i fumurie 

Răzbate trist o melodie.

Ațipi bătrânu -n pripă

Și zbură pe o aripă...