Dulce-i somnul!

Tu înger bun te rog coboară 

Și liniște adu-mi în suflet, 

Te știu de la botezul sfânt 

Când har mi-ai dat să fiu poet. 

Acum când cad fulgii de nea 

Peste pământul plin de păcat, 

Tu te strecoară și-n casa mea 

Și fă-mă omul bun să fiu iertat. 

De vei veni pe fulg și pe la mine 

Să știi că îți voi spune o poveste, 

Despre iubita mea pamânteană 

Ce zi de zi mă rabdă,dar și iubește. 

Iar, de n-ai să vii în astă iarnă 

Te-oi aștepta oricând în viitor, 

De nu pe fulg, poate pe-o rază 

De soare, în al meu...dormitor. 

     Totuși îți spun...

Tu fulg de nea te rog nu-l aștepta 

Pe îngerul meu bun și protector, 

Că el nu este Sus și-aici cu mine 

Pe ăst pământ..Divinul veghetor!

Îmi bat în geam stropii de apă 

Ce norul i-a scăpat peste pământ, 

Ce-mi spun că azi să stau în casă 

Să scriu și să citesc cuvântul sfânt. 

Privesc și văd că vremea este rea 

Așa că-mi pun fotoliul lângă sobă, 

Umplu stiloul cu cerneală albastră 

Și-nșirui două strofe pentru probă. 

Nu am multe idei în astă dimineață 

Și nici vreun subiect de pus pe foaie, 

Mă rog la muza mea să mă inspire 

Să pot așterne rânduri, despre ploaie. 

Șterg tot ce-am mâzgălit pe coală 

Și îmi aleg un titlu pentru poezie, 

,,Cad stropi de apă binecuvantată "

Și simt cum lunecă penița pe hârtie. 

Cad stropi de apă binecuvantată 

Peste pământ și-a lui semănătură, 

Și se-aude la țăran prin rugăciune 

Cum mulțumește pentru picătură. 

Demult n-a mai primit ogorul apă 

Și mult a suferit cel, ce-l trudește, 

Acum toți speră la o recoltă bună 

Și poate seceta pământul ocolește. 

Privirea mi-o ridic și-s mulțumit 

Să văd c-afară ploaia se-ntețește, 

Simt în nări aroma dulce de cafea 

Și-aud iubita că la masă mă poftește. 

În gând se plimbă niște versuri 

Și care vor să fie puse-n poezie, 

Mi le repet să nu le uit cumva 

Și fur sărut de la scumpa...soție!

Cu pas vioi te-apropii toamnă

Și-mi furi căldura soarelui,

Însă ne-aduci rodul în casă

Răsplata muncii...țăranului. 

S-a dus vacanța și bucuria

Copiilor ce vor începe școala,

Dar, ce să faci fără învățătură

Că 'ncurci consoana cu vocala. 

Pe cer cocorii zbor în cârduri

Spre alte lumi, unde le-i bine,

Și vorbă ne trimit prin croncănit

Că ne vedem...la vara care vine. 

Pe drum de țară merg tractoare

Ce brazda pe câmp o răstoarnă,

Unde sămânța, va prinde viață

Sub neaua albă...călduță haină. 

Așa se duc și revin...anotimpuri

Lăsând pe chipuri adânci riduri,

Geaba bogății și conturi adunate

Săraci plecăm...cu patru scânduri!

Ieri eram îndrăgostit

Astăzi parcă mi-a trecut,

Și vreau să aflu răspuns

La ceva ce m-a durut.

Eu credeam că ne iubim 

Și că este doar a mea,

Dar s-o văd cu-altcineva

N-am crezut că s-ar putea.

Mai acum o săptămână

Eram amândoi de mână,

Ne plimbam pe o potecă

Eu cu-a mea aleasă zână.

Nu știu ce s-a întâmplat

Și s-o văd că se sărută,

Cu prietenul meu bun

Ce-mi spunea că e urâtă.

Oare-acum este frumoasă

Și este de ea îndrăgostit?

Ori doar vrea ca să profite

Știind faptul că-i vestit.

Îi privesc și rămân mut

Când amicul e plesnit,

Și aud cum îi rostește

Ești un mare nesimțit.

Lung mă uit la amândoi

Și nu știu cui da crezare,

În gând îmi pun întrebare

Ce-ai să faci acum..Cezare?

Sigur e destul de greu

Să decid cu cine merg,

Cu ,,iubita" sau ,,amicul"

Ori din listă să mi-i sterg.

Voi care citiți din aste versuri

Și vedeți că rău mă chinui,

Vă întreb cum e mai bine

Să renunț sau să continui?

............

Măi..Cezare!

Aștern în fața voastra ca prefața,

Un adevăr și-un mod de viață,

Voința și munca ce-am depus,

Și-n toate am avut, sprijin de Sus

Aminte îmi aduc cu mare bucurie,

Și de a mea frumoasă copilărie,

Când mama mea, în sat croitoreasa,

M-a învațat să merg eu și la coasă

Dar tot a mea măicuță bună,

Îmi tot spunea lună de lună,

Doar cine-nvața mai mereu,

Va fi el ajutat de Dumnezeu

Prin clasele primare am trecut,

Și alfabetul să--l învat, mi-a plăcut,

Chiar dacă uneori împins la spate,

Eu în ghiozdan am purtat carte

În clasa-ntâi și-a două am învățat,

De lampă seara m-am ajutat,

Curent electric în casă nu aveam,

Și doar curent și frig venit din geam

Ziua mergeam cu vitele pe luncă,

Când iarba începea să crească,

Iar seara învățam cu mama carte,

Știind că doar așa voi avea parte

Cu mine mama a muncit din greu,

Ca eu să fiu un premiant mereu,

Și am avut și șnur albastru pus,

Prin sat mergeam semeț, cu capul sus

Năzbâtiile toate erau făcute zilnic,

Mereu spuneam că n-am greșit nimic,

Dar mama nu era prea ușor păcălită,

Și îmi dădea constant porția mărită

Clasele primare le-am terminat,

Și la liceu la Dorohoi am aplicat,

Era o școală de urmat și învățat,

Și profil de mate-fizică-am urmat

Ușor nu prea mi-a fost aici deloc,

Și zilnic mă plângeam că n-am noroc,

Iar în cămin, în internat am fost cazat,

Și zi de zi eu la cantină am mâncat

La început totul părea prea greu,

Pentr-un copil timid cum eram eu,

Acasă aș fi vrut să mă întorc la toți,

Dar mama înțeleaptă a zis..nu poți

Văzând că nu e cale de întors defel,

Am încercat din greu să fiu altfel,

Zilnic spunàndu-mi să nu chiulesc,

Și pe ai mei părinți, să-i răsplătesc

Ușor, ușor m-am adaptat din mers,

Și negativul din minte, mi l-am șters,

Zilnic eu învățam și meditații luam,

Și după masă, eu atletismul practicam

Și din copilul fără vreo perspectivă,

Am devenit omul cu multă inițiativă,

Cu rezultate bune și mult realism,

Și cu medalii obținute..la atletism

Liceul din păcate nu a durat o veșnicie,

Unde-au fost clipe minunate și feerie,

Colegi frumoși, adolescenți dotați,

Cu-n scop în viață și bine educați

Examenele au fost luate toate,

Cu note bune și pe realitate,

Iar în final și Diploma de absolvire,

Venind, ca actul final..de mulțumire

Și multă carte s-a-nvățat, stiu bine,

Și matematică și fizică pe ,,pâine",

Iar mulți din noi intrați la facultăți,

Și deveniți în ani ,,Oameni"...cu-abillităti!

Scrisă de Cezar în amintirea anilor

de școală primară și liceală!

Pe curând!

Mă uit la tine azi, și-n viitor

Că tu-mi ești visul împlinit,

De-a fi soție și iubita vieții

Și mama fiului ce l-am dorit. 

Cu tine îmi trăiesc destinul

Dat nouă pe acest pământ,

De Cel de Sus ce ne-a unit

Ca soți iubiți...cu legământ. 

Iubirea ne-a cuprins în mreje

Când toamna picura cu flori,

Iar luna ne-a luminat cărarea

Cu raza-i lungă, de după nori. 

Atunci și-acum e dragostea

Ce ține flacăra, vie, aprinsă,

Pe care unii, mult ar fi dorit

Să pâlpâie și poate...stinsă. 

Sunt fericit că-mi ești aleasa

Și-a mea poveste, de povestit,

Iar celor ce nu cred în basme

Le spun că-i vremea...de iubit!

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă

C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat

Din partea-aceluia ce-l ia în șagă

Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.

Oriunde merge-un deget îl acuză,

Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;

Că are una sau că n-are scuză,

E judecat că-n felul său cântă.

Și chiar de-nsingurat pe lume este,

Măcar o rațiune caldă i-e,

Când vede cum „normalul” dă de veste

Aceeași vorbă ce îl împuie:

Pe griul fad și dens de grea rumoare

Prin el aduce-o pată de culoare.

Priveam adesea la izvor,

La apa cristalină, vie;

Curgea cântând într-un decor

Ca dintr-o taină argintie 

Credeam că numai eu o văd,

Credeam că-mi cântă mie,

Purtând cu ea curat izvod,

Purtându-l lin, pe veșnicie 

Îmi e menit să îl ascult,

Aidoma unui madrigal;

E cântecul ce-mi spune mut -

Mai mult, îl simt atemporal 

Ea pare alta-n orice clipă,

Dar curge pururi tot la fel;

Același cântec îl tot cântă, 

Chemându-ne pe toți la el

E-o pildă-n apa care curge,

Ce scurtă-i viața, un fior,

Dar nicio umbră n-o va frânge 

De e curată ca-n izvor 

E-o pildă-n apa care curge,

Un adevăr măgulitor:

Chiar dacă timpul ne va scurge,

Să fim cristal, nu doar decor.

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.

Când vântul vuia,

Când lupii urlau, 

Ca prinși de torenți 

Când fulgii zburau,

Un om obosit

În codru ajuns

Căzu în genunchi,

Cu fața în sus.

Striga către ceruri

Din ultimi puteri:

"Eu n-am trebuință 

De-ai lumii averi,

Nu-mi trebuie slavă,

Nu vreau nici putere,

Ascultă deci, Doamne,

O ultimă vrere!

Copila mea este 

Bolnavă, și dacă 

Aici mi-voi da duhul,

Ca ea să nu zacă.

Ajut-o deci, Doamne,

Să fie scăpată,

Să fie în viață 

Și nevătămată!"

Iar timpul stătuse.

Tot codrul tăcuse.

Când luna cea albă 

Lumină dăduse 

Și lumină coaste 

De ani nerăpuse

Așa se făcuse, 

Precum se ceruse.