Cronometru

Uneori simt că trăiesc
ca într-un cronometru stricat,
merge, dar nu spre nimic.
Numără pașii mei prin casă,
cuvintele nespuse,
și momentele în care n-am putut plânge
că era cineva de față.
La final,
când se oprește,
nu țipă.
Doar tace.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Cronometru

Data postării: 2 ianuarie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 532

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Dorul ăsta nu doarme

Dorul ăsta nu doarme, domniță,

Stă la fereastră și bate în geam,

Cu degete subțiri, făcute din vise,

Și glasul lui seamănă a Psalm.

 

Te caut în tot și-n toate, iubito,

În zgomotul frunzelor, în ceasul tăcut,

În felul în care se clatină luna,

În cerul ce cade, dar n-a căzut.

 

 

Ești vântul ce bate dinspre icoane,

Ești nume de floare ce n-a înflorit,

Ești gândul ce țipă fără cuvinte,

Ești versul ce-n mine s-a rătăcit.

 

 

Mi-e dor de tine când râde lumina,

Și când noaptea se strânge sub piept,

Mi-e dor de tine în toate secundele,

Și-n cele ce vin, și-n cele ce trec.

 

Dar dorul acesta nu-i rană, ci cântec,

Ce-n trupul meu tremură lin...

Căci dacă dorul e semn că te am,

Apoi, Doamne-ajută! Amin!

Mai mult...

✨ Nu simulare

Reia-mi al nemuririi nimb
Și stresul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de dormire.

​Nu-mi da Ion, acel țăran
Banal, fixat pe glie,
Ce-a luat pământ, dar n-avea plan
Și-a dat în prostie.

​Nici pe Ghiță la Moară,
Plictisitor și previzibil,
Ce-a ars cârciuma-ntr-o seară
Într-un mod cam penibil.

​Ia-l pe Harap, e de copii,
Ce caută-n programa de liceu?
Cu spânul și cu drăcii,
Mă simt bătut de soartă greu.

​Mă simt ca-n Plumb, sunt un sicriu,
Bacovia-i starea mea de spirit,
Iar un Testament aș vrea să scriu,
Că simt cum dau de finish.

​Nu vreau Războiul lui Ștefan,
Că m-a înșelat și pe mine viața,
Iar de Iran se-aude-n plan,
Mi s-a tăiat și greața.

​Doar pe Otilia o mai țin,
Că-s Costache cel jefuit de timp,
De fericire am puțin,
Banii sunt singurul nimb.

​Corola e o aberație clară,
Tortură la optsprezece ani,
O metafizică amară
Pusă pe cap de niște titani.

​Iar Riga Crypto? Hai să fim serioși,
E un Luceafăr făcut pe ciuperci,
Droguri și rege de mușchi bărbos,
Barbu, pe ce drumuri ne mai cerci?

​Baltagul e un western, e noir,
Singura chestie faină-n catalog,
Vitoria-i detectiv, are har,
E singura cu care-aș vrea dialog.

​Moromeții? Bârfă de moși,
S-au strâns bețivii la poartă,
Iar în O Scrisoare, niște fricoși
Pierd subiectul și ne dau soartă.

​Leoaica e singura bunăciune,
Nichita măcar a avut stil,
Dar Iona e o altă lume,
Schizo-n burtă, un biet exil.

​Deci reia-mi nimbul, fă-mă om,
Că simularea m-a stors de vlagă,
Vreau doar liniște, vreau un somn,
Și nota șase să-mi fie dragă!

Trăind în cercul vostru strâmt,
Materia mă trece,
Căci eu în simulare mă simt
Un picat... și rece.

Mai mult...

Eu nu știu să iubesc încet

Eu nu știu să iubesc încet.

Mă arunc în iubire

cum se aruncă păsările în gol

cu încrederea că au aripi.

Când te gândesc,

mi se deschid oasele

ca o catedrală uitată de lume,

unde doar un singur nume

se mai rostește în taină.

Tu nu ești femeie.

Ești anotimpul în care mă nasc

și pier în același timp.

Mă doare gândul tău,

dar nu vreau leac.

E un dor care nu trece

și nici nu vreau să treacă.

Să nu-mi răspunzi.

Să nu-mi promiți.

Să nu mă iubești.

Dar lasă-mă

să ard în acest fel neomenește frumos,

ca un vers care trăiește

doar dacă este scris

cu sânge.

 

Mai mult...

Satul de altădată

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

 

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

 

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

 

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

 

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

 

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Mai mult...

La zece ani

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.


La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.


La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.


La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.


La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

 

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

 

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.


La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

Mai mult...

Darul

Aș fi vrut să fiu ca lumea,
Să râd ușor, să trec senin,
Dar gându-mi arde, fără voie,
Și nu mă lasă să fiu plin.

 

Ei mă privesc ca pe-o greșeală,
Ca pe-un străin căzut din timp,
Vorba-mi e grea, tăcerea, vină,
Iar mersul meu, un drum nepotrivit.

 

Când ei adorm, eu stau cu noaptea
Și-mi scriu durerea pe hârtie,
Cuvântu-mi e singura casă
Într-o pustie veșnicie.

 

Aș fi vrut viață fără semn,
Fără de focul ce mă frânge,
Dar scrisul mi-a fost dat ca soartă
Și-n fiecare vers… mai plânge.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Corabie în portugheză

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

 

Barco a vela

 

Querido barco a vela, você flutua no oceano aparentemente interminável,

Para quais continentes você irá novamente desta vez,

O que espera por você no seu próximo destino?

Barco a vela, barco a vela...

Por que você não me disse que gosta tanto de velejar?

Por que você não me avisou?

Por que, virando as costas para você, por um momento, você saiu do porto?

Como posso me acostumar com o vazio que você me deixou?

Como vou preenchê-lo?

Barco a vela, barco a vela...

Você era leve como um pardal,

Espero que você volte mais feliz do que onde foi,

Eu percebo que você teve que ir

Foi assim que você se sentiu

Isso é o que você pensou.

Tínhamos construído você tão bem, de madeira, o leme, o convés,

De várias folhas de vela,

Eu até anexei sua âncora,

Eu sei que não será fácil para você,

O oceano tem seus caprichos,

Você não sabe o que esperar,

Quando fica agitado e sacode você em todas as direções,

Ele só leva você pelas rotas que são mais acessíveis para ele,

Quando for difícil para você, quando você sentir que não tem como se manter à tona,

Por favor, olhe para baixo, veja a âncora anexada,

Pense que de longe, mesmo a milhares de quilômetros de distância,

Eu cuido de você, tenho você em meu coração,

É que você não está mais perto de mim para te mostrar,

Na verdade, o quanto nossa conexão significou,

(Em tom argumentativo)

Sinta-se bem, deixe ir, esqueça quem te fez,

Em duas semanas nem chegamos perto,

Se você pensa assim, a escolha é sua...

Só saiba que me importo com você, é por isso que te construí tão bem,

Como último incentivo, digo-lhe: “Não se deixe intimidar pelas tempestades que encontrará ao cruzar o oceano. Não se esqueça que depois da tempestade vem o bom tempo”.

O barco a vela:,,O que você faria? Não posso ficar um dia no Rio de Janeiro? Só um dia, é tudo que eu quero, depois voltarei para você, prometo!"

Mai mult...

Melcul

Grăbit este melcul când nu se grăbește!

Zadarnic zâmbește bietul nimeni văzându-l,

Căci melcul molcolm își zice cântul!

Ce repede trece melcul prin viață,

Și totuși lecția lui te învață,

De vrei să-l privești când pe scenă se află!

Copiii îl prind de-a sa casă ce-și cară,

Melcul se-ntreabă mirat ce se-ntâmplă,

E bine totuși că nu-l omoară,

Și-l scot doar puțin din rolul lent ce-l arată,

Își vede de treabă, nici că-i pasă,

Dar e mâncat în final de o barză!

 

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Mai mult...

Carpeta din petice de iubire

Aș vrea să mor
într-o zi de vară,
ca să mă ascund
sub umbra gândurilor voastre -
și fiecare amintire,
cu mine, care s-a cuibărit
prin sufletele voastre,
să fie ca o sticlă de apă, rece-rece,
ce țâșnește din adâncuri,
proaspătă ca un izvor de munte.

Să nu aud cum, pe prispa casei mele,
lacrimile voastre cad, pierdute-n van -
vreau să trosniți toate zâmbetele,
allegro, ca sub bagheta lui Botgros.

Și nici cum pașii voștri se preling,
andante, prin iarba proaspăt cosită,
ci să-mi dați cadou, la căpătâi,
pe-un șnur, toate flecurile tocite.

Asta mi-e sufletul.

Am iubit iubirea,
am făcut dragoste cu dragostea.
Dintr-o pasiune în altă pasiune,
m-am cufundat-n neștire,
un nestingherit boem.

Asta mi-e inima.

Din mine s-a născut viața.
Și, din toate peticele de iubire,
am cusut o carpetă în care
visul și speranța
s-au regăsit,
amăgirea și adevărul
s-au sărutat,
iar restul e poveste.

Asta v-am fost.
Asta v-am rămas.

Mai mult...

Cercul

Cine sunt?
Doar umbra cerului
pe oglinda apei,
dansând în cerc.

Mai mult...

La prezent

Ploaie ce curge în toamnă

Spală-mi lacrimile de pe obraz,

Ce gândul spre trecut le îndeamnă

Să se strecoare în moment de necaz.

 

Vânt ce fuge în toamnă

Nu-mi permite în trecut să doresc,

La prezent gândul condamnă,

Doar la el să mă gândesc.

                                               

Frunză ce a căzut în toamnă

Spune-mi cum la prezent să trăiesc,

Când în trecut aveam pricină

De mine să mă mândresc.

Mai mult...

Uitare...

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină,

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

 

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna;

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

 

Aș vrea să plâng alăturea de Tine 

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

 

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍