Când totul e iubire!

Iubito, lumea s-a smintit,

Toţi şi-au ieşit din fire,

Vor bogăţii la nesfârşit,

Când totul e iubire!

 

Vor opulenţă, lux deplin

Şi bani vor în neştire,

Şi mese pline, şi festin,

Când totul e iubire!

 

Vor aur, diamante vor,

Smaralde şi safire,

Şi mari palate pân' la nori,

Când totul e iubire!

 

Vor servitori şi vor confort,

Şampanii în potire,

Şi luna de pe cer de pot,

Când totul e iubire!

 

Şi vor răsfăţ pân' la sfârşit,

Vor fast şi-n cimitire,

Toţi monumente şi-au cioplit,

Când totul e iubire!

 

Că nu mai cred în ce e sfânt

Şi nici în mântuire,

Iar în iubire nici atât...

Când totul e iubire!


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Cătălin Teodoreanu poezii.online Când totul e iubire!

Data postării: 26 februarie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 608

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Fotografia

Privesc cuprins de uimire la a mea fotografie,

Cum din a mea viaţă a reuşit să lege

O clipă trecătoare de un petic de hârtie,

Fără să lase clipa vreodată să mai plece.

 

Şi uitându-mă pe poză din ce în ce mai mult,

O stranie senzaţie mă-nvăluieşte lent,

Să văd cum clipa care prin viaţa mea a trecut,

O retrăiesc aievea de parcă ar fi prezent.

 

Prins de fotografie timpul încremenit,

Captiv cu el mă ţine ca pe un prizonier,

Ce nicio graţiere vreodată n-a primit

Şi nici să evadeze nu va putea-n vreun fel.

 

Căci dacă prin clepsidra cu timp ce se hrăneşte,

Clipele curg întruna şi nu se mai întorc,

Trecând prin poză timpul o clipă se opreşte,

O clipă ce în poză mereu mă ţine-n loc.

 

Şi astfel când din viaţă va trebui să plec

Şi-al meu trup în ţărână se va preface uşor,

În timp ce o veşnicie prin moarte am să trec,

Pe un petic de hârtie rămân nemuritor.

Mai mult...

Mulţi se amăgesc...

Mulţi se amăgesc când scriu un vers,

Că-n veci va fi nemuritor,

Necuprinzând cu mintea lor,

Cât de mult timp e-n Univers.

 

Că şi de-ar deveni titani,

Ai poeziei corifei,

Nu ar mai aminti de ei,

Nimeni, peste un milion de ani.

 

Că doar aştri mai strălucesc

La nesfârşit pe-naltul cer,

Şi după ce se sting şi pier

Şi-n giulgi' de scrum se învelesc.

Mai mult...

O idilă cam labilă

Eu - sat în vârf de munte,

Sub crestele semeţe,

Păduri de conifere,

Păşuni şi cu fâneţe.

 

Tu - capitală mare,

Cu liste lungi de preţuri,

Poşete şi parfumuri,

Pasiuni şi cu fineţuri.

 

Rămâne de văzut

Cum o să facem faţă,

Eu la pasiuni, fineţuri,

Tu la păşuni, fâneaţă.

Mai mult...

Nu arde ca iubirea...

Eu chiar am fost convins până să-ţi văd privirea,

Că stelele pot arde mai aprig ca iubirea,

Însă când m-am uitat la ele şi la tine,

Tu străluceai mai tare în nopţile senine.

 

O clipă m-am gândit că poate mi se pare

Şi am privit şi luna, la fel strălucitoare,

Dar ca şi mai-nainte, când m-am uitat la stele,

Pe lângă a ta sclipire pălise ca şi ele.

 

Atunci mi-am zis că, totuşi, pe cerul fără nor,

Există constelaţii, ce prin grandoarea lor,

Pot ca să eclipseze fragila strălucire,

Ce delicat îmbracă sensibila iubire.

 

Ba chiar mi-am spus, pe lângă atâtea galaxii,

Iubirea este o glumă, o joacă de copii,

E doar o luminiţă care abia se vede

Printre atâtea Căi Lactee şi Andromede.

 

Dar când mi-ai dat şi gura cu dulcile ei buze

Şi am pătruns şi taina plăcerilor ascunse,

Trezit ca dintr-un somn adânc, am înţeles,

Nu arde ca iubirea nimic în Univers!

Mai mult...

Epitaf

Mult nu mai e şi voi pleca

Şi nu-mi vine a crede,

Că tot ce am avut cândva,

Voi pierde.

 

Că din toate ce-s pe Pământ,

În cimitir sub cruce,

Doar al meu trup jos în mormânt

Voi duce.

 

Şi că sub lutu' întunecat,

Apăsător şi rece,

Pe al morţii drum neîncetat

Voi trece.

 

Doar ale mele poezii,

Rămase-n astă lume,

C-am fost şi eu printre cei vii,

Vor spune.

Mai mult...

O pâine

De-ai dat cândva o pâine

Celui înfometat,

N-ai dat-o la oricine,

Ci lui Hristos I-ai dat!

 

Şi dacă în picioare

Pe altu' ai încălţat,

N-ai dat la un oarecare,

Ci lui Hristos I-ai dat!

 

Şi haina-ţi de-ai lăsat-o

Pe cel înfrigurat,

Nu orişicui ai dat-o,

Ci lui Hristos I-ai dat!

 

Lui Dumnezeu, creştine

I-ai dat ce-ai dăruit...

Şi uite aşa cu o pâine

Trăieşti la nesfârşit!

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Singuratic pe pământ

Viața singură înainte

Merge într-o amăgire.

Omul singur pe pământ

Va nimici propriul său gând.

 

Nopți și zile chinuite,

De gândul omului pricinuite.

In speranța liniștii eterne,

Curată viața omul si-o așterne.

 

Luna blândă și lucioasă,

Oh, zeiță maiestuoasă!

Măreață stai și ne privești

Iar zbuciumul tu îl strivești.

 

Blând soare ocrotitor,

Asupra noastră tu mereu cobori

Raze pline de speranță,

Pline de a Domnului povață.

 

Inima zburlită suferindă

Tu vei bate necontenită.

Ai fost tu întrebată oare?

Mai reziști, mai poți, trăiești?…

Mai mult...

Iarnă ?

De-acum norii cenușii 

S-au mai pus un pic pe gânduri 

Vor să știe, vor să simtă 

Dacă merită să ningă 

 

Doar pe vârfuri argintii

Se mai dă puțin de-a dura 

O zăpadă rătăcită 

Ce și-a-nchis acum cortina

 

Luna însăși se întreabă 

- Unde e a mea zăpadă ?!

- Unde-s toți copiii mei ?!

Ce cândva zburau pe gheață

 

Noaptea plină de mister 

Rătăci acum hoinară

Căuta gonind spre miază

Albe dealuri de zăpadă 

 

Vântul aspru ce-ngheța

Frunți, obraji de cărămidă

Iese acum timid, plăpând

Caută pomeți în tindă

 

Brazii falnici se cuprind 

Și se roagă zi și noapte 

Să-și găsească în curând 

Haine albe și pufoase

 

Soarele stătea pitit

Gata gata să răsară

Își făcuse loc subit

Și-l dăduse la o parte

Ceața densă de argint 

 

Hornurile parcă zbiară 

Fumegă din când în când 

Furioase dar fricoase

Că afară parcă-i vară 

Ar fi vrut ca să mai vadă 

Alba nea de-odinioară 

 

Dar în fiecare seară 

Când copiilor, bunicii

Le citesc povești de somn

Se întreabă pe ascuns

- Oare va mai fi iar iarnă?

 

Marius Ene, Poland, 22.12.2023

Mai mult...

ÎN TĂCEREA ICOANEI

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

 

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

 

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

 

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

 

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

 

Mai mult...

Cu cei mișei să n-ai a face!

Multe vede omu-n viaţã,

Cât ar fi de scurtã ea...

Dar întotdeauna-i pune

Vârf grãmezii, o lichea!

 

Într-o zi, lucrând la straturi

O lichea, fãr-un picior,

Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi

Şi o mânã de-ajutor.

 

Mã umflã, pe urmã, râsul,

- Râd şi-acum de nu mai pot! -

Cãci, cãznindu-se cu sapa,

S-a înnãmolit de tot.

 

"Mã descurc!" îi zic lichelei,

Spre a nu se deranja.

Dar mi-a zis cã nu-i problemã,

Cã lucreazã "numa-aşa".

 

Prefãcându-se licheaua

Cum cã smulge nişte praz,

Tot noroiul de pe cizmã

Mi-l zvârlise pe obraz!

 

Mi se înnegri 'nainte-mi

- Cum pãţeşte-orice român -

Şi-ntr-o singurã clipitã,

Îmi cãzuse râsu-n sân.

 

Sã-mi revin, îmi trebuirã

Douã dupã-amiezi întregi,

Ca sã se-mplineascã vorba

Cã "ce semeni şi culegi"!

 

Cât despre licheaua "scumpã",

Mâine-zi fãcu un salt

Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse

Şi piciorul celãlalt.

Mai mult...

nu inteleg

nu inteleg cum plm pot sa scriu aici si am idei dar cand sa citesc textele de la examen sunt un handicapat analfabet.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍