VIN DE AUTOR: TĂCEREA

Străin te-ai vrut, un pumn de amintiri pierdute,

Dar noaptea mi te port în vise de mine făurite.

Şi mi te strang la piept prin ceata nopții plutind

Și mi se face dor de-un vin, mai mult ca oricând.

Mă macină un dor nebun, ce aprig mă doare

Un dulce vis cum că-ntr-o zi ne-om revedea

Spune-mi te rog, babe, ar fi posibil oare?..

La un apus de soare, îmbrătişaţi cândva?

Să-mi stropești sufletul uscat de dor

Cu picături din al tău roșu demidulce,

Să-l simt din nou pe buze și-n inima fior

CU el să mă scufunzi in patimi interzise.

P.S

Revino o clipă!. ca şi când nu ai plecat

Mă doare enorm nimicul de tine lăsat,

Rupe tăcerea imensă așternută-ntre noi

Răsai ca un soare de toamnă, după vânturi şi ploi.

Hai! Vino! Să lăsăm liniștea să vorbească 

Destul am îndurat tăcerea zgomotoasă. 

Hai! Vino! Să stăm unul lângă celălalt 

O ultimă dată în această viață,

Să-mi torni, să beau din ultimul pahar

Gheața din suflet, ușor, să se topească.

Hai! Vino! Să scurtăm distanța dintre noi

Destul ne-a fost timpul cu ploi.

Hai! Vino! Să ne salvăm unu pe celălalt 

De-aceasta dată cu mai multă voință

Să bem din noul vin pe-aceeași canapea

O-mbrățișare să ne fie ultima sentință!

Când te scriu in versuri

Parca-mi curgi prin vene

Ca o furtună liniștită 

Ce spală orice durere...

Esti muza mea fierbinte

Și te scriu in cuvinte

Te scriu in rimă dulce

Poate gândul te ajunge

Îți scriu cât pot de frumos

Deși în suflet nasc haos

În strofe mă spovedesc

De dorul ce-ai lăsat să trăiesc...

Se-astern umbrele pe tâmple seara

Pe geamul minții trece-un gând tăcut 

Si-n colțul inimii tresare amintirea 

Unei clipe ce a trecut demult.

Dau voie umbrelor să plutească 

Prin par, ușor să-l răvășească.

...Sunt degetele lui arzătoare 

Si un fior mă ia din cap, până-n picioare.

Se face noaptea o matcă de dor si tăcere 

In care-amintirea se pierde plângând 

Doar luna imi dă o amară putere

Să trec peste toate, către el... în gând.

În întunericul nopții e singura rază 

Ce-mi mângâie sufletul greu

Și somnul mi-l binecuvântează.

.... Doar așa ajung la el mereu...

Aștept de-atâta timp să vii 

De al tău dor, eu mor întruna.

O-mbrățisare să-mi mai fii

O clipă... numai una!...

Să luminezi a mea ființă,

Să-ți mai aud odată glasul 

Și să-mi oferi de cuviință 

Un vin, să îmi umplu paharul.

Din tot ce-a fost a rămas scrumul 

Știu... ție ți-e tot una...

O clipă voiam să-ți mai simt parfumul

O clipă... numai una!...

Uneori mă pierd prin gânduri

Și scriu versuri fără sens

Și le-nșir pe rând în rânduri 

Doar așa... te-mbrățisez.

Se varsă lacrimi de-al tău dor

Pe chip îmi cad întruna.

Vino!... o clipă să-mi fie ușor, 

O clipă... numai una!...

Mi-e dor de tine, chiar si atunci când uit cine ai fost....cu mine...

Uneori, dorul nu are un nume clar... E ca o umbră care mă urmărește, fără să pot apuca să o strâng în brate. Mi-e dor de tine, dar poate că nu mai știu cine ai fost cu adevărat... sau poate că mi-ai fost drag prea mult ca să mai pot vedea realitatea. 

Rândurile acestea sunt pentru toate poveștile care au început frumos, naiv, nevinovat și s-au terminat înainte să-și ia un bun rămas care ar fi lăsat o inimă întreagă.... rânduri pentru toate poveștile care au rămas suspendate, undeva între ,,a fost" si ,,ar fi putut fi".

Rânduri pentru o poveste... un vin care a rămas promis... dar poate e doar păstrat în întuneric... pentru cândva...

Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog

Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...

Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...

Astazi să amintim limbii române

Despre o parte din sufletul ei

Despre inimii ce bat in luceafar 

de-un secol si mai bine

Despre litere 

Despre doruri 

Despre junimea si poporul 

Despre cuvinte marete 

Despre trădări si țărișoară 

Despre destin

Despre OM

Despre tine,MIHAI EMINESCU 

Sânge strabun si bun absolut de neam al limbii române.

Florin Ristea 

Data: ZIUA NATIONALA A CULTURII ROMÂNE

10:08

Tu as eu quarante-cinq ans

Comme si tu avais vingt-cinq ans.

Fort, tu as beaucoup de chances

Et tu auras cent ans par intelligence.

Sois toujours heureux!

Joies et la vie en réalisations,

Tous créés pour toi par Dieu

Richesse spirituelle en dons.

Beaucoup de moments agréables,

Recevoir un bonheur nécessaire

Avec tous les proches inséparables

Qui te dit joyeux et bon anniversaire!

Știu că doare,

Dragostea cea arzătoare,

Știu că încerci

Să nu mai răcești.

Să nu-ți mai răcească inima dupa o conversație amara,

Ca ciocolata aceea din primăvara.

Știu ca-i greu, iar si iar

Dar de data asta, ai evoluat.

Ai văzut cum e sa plângi, sa simți briceagul atingându-ti blând pielea.

Ai văzut cum e sa suferi din dragostea  dulce ca mierea cea sărată.

Dar acum te vindeci,

Rănile ti se închid,

Si parca viața un pic mai bine a devenit.

Eu te iubesc, prietena mea draga,

Si viața nu-i asa amara ca ciocolata de primăvara, sau ca mierea cea sărată,

E dulce ca lichiorul si dulce ca sarea,

Mai e acra ca zaharul si arzătoare ca marea.

E buna când o vezi cu ochii blânzi si amorțiți de-atâta ciocolata dulce.

O sa treacă, o sa vezi, doar trebuie sa aștepți, ca acel gust amuțitor, sa-ti ajungă in suflet ca lacrima iubirii.

E pace în pahar și-n piept e sărbătoare,

Un roșu sec se scurge, cald și lin,

Dorința ce a fost, azi e-o trăire,

Un rând de lumină pe-un cer cristalin.

Simt pruna coaptă sub soarele moale,

E amintirea ta, fără spini, fără plâns,

Aroma ce urcă pe maluri de Sena

E dorul ce-n brațe, sub alt cer, a fost strâns.

Nu e doliu în vin, e doar rodul din toamnă,

E gustul de pâine și miez de nucă,

Liniștea e-o doamnă ce blând mă îndeamnă,

Să las orice umbră în vânt să se ducă.

Ciocnesc cu absența sub cer de mătase,

Paharul e plin de un timp mai curat,

Departe de-un „NU” și de ziduri rămase,

Sunt liberă-n orașul ce m-a îmbrățișat.

Îți beau amintirea cu sufletul clar,

Vinul e sec, însă viața e albă,

Truda din cupă e ultimul dar,

Purtat pe buze ca pe-o podoabă.

Așez paharul, sentința-i împlinită,

Un ultim strop se scurge, ca un semn,

Povestea doarme-n urmă, liniștită,

Sub dopul de tăcere... și de lemn.