Scrsoare de 1 iunie!

      Știu de ce ești supărată!...

      Eu te caut ,tu te ascuzi ,

      La telefon ,nu răspunzi ,

      În tăcere te afunzi!...

      Știu ,că m-ai văzut aseară

      Stând de vorbă ,lângă scară ,

      C-o frumoasă domnișoară.

      Și ție ți s-a părut ...

      C-am voit să o sărut.

      Nu-i deloc adevărat ,

      Poate nici n-ai observat

      Că a plecat nedumerită ,!

      Avea în mână o adresă

      Căuta pe cineva,

      Pe cine ea căuta?

      Asta , în vreme , vom afla!...

       ,

         Viața, e atât de acurtă, nici nu știi când trece, asta când omul moare 

de bătrânețe; Iar când destinul altfel hotărăște, moartea ne răprște ființe

dragi, scumpe sufletului, prin accidente, boli.Când pierzi pe cei dragi, se rupe 

ceva în sufletul nostru, rămân cicatrici ce dor.

        M-am înăscut într-o familie iubitoare, oameni care știau ce-i munca,

cu respect pentru cei din jur. Am fost doi copii la părinți.Fratele meu s-a 

înstrăinat prin Canada, iar eu m-am căsătorit din dragoste la douăzeci de 

ani cu un-coleg de facultate.Părinții mei au rămas singuri,n-au avut noroc 

să fie alături de nepoți.Noi am găsit posturi conform pregătirii în Italia.

Am avut două fete, și când a venit vremea măritișului, s-au dus și mai departe...

Am rămas și noi singuri, tot cu nepoțeii îndepărtați. Așa e soarta. 

        Cu toate acestea când vorbeam cu tata îmi spuea: veniși acasă, eu vă pregătesc

o locuință corespunzătoare.M-am hotărât să împart casa în două,cu intrării separate

cu băi și bcătării.Acum casa e prea mare și tristă pentru noi.Vă rog să vă mai gândiți;

voi singuri, noi singuri...Numai gândul că poate fi adevărat mă umple de bucurie...

        Apoi, voi știți că noi avem niște ani, o să avem nevoie de ajutor...Tata avea

dreptate.Nu știam ce să fac.Stând de vorbă cu soțul meu, m-a surprins replica lui.

Au mare dreptae, numai că noi mai avem pănă la pensie, vom găsi în România 

posturi în meseria noastră? Da chiar asta e o problemă ! Cum o vom rezolva?

                              Va continua

       S-au întânlit anul vechi, cu anul nou. De la cel vechi 

mi-am luat rămas bun,așa cum a fost...Pe cel nou l-ași 

întreba....cu ce vine...și ce vrea?

     Toți îl așteptăm cu teamă: va fi pace sau război?

Va fi iarnă grea, cu ger, cu viscol? Vom avea, șomeri,

oamenii ai străzii,mese sărace, frig în case, facturi mari

și multe alte nevoi, ce vin mereu peste noi?

Cine mai are grijă de noi?

     Conducătorii noștri au o sarcină grea: să iubească 

poporul și țara, ca un părinte, așa cum își iubește 

copii...dar cum ajung la Cotroceni, uită de ce-s acolo.

Se lasă ispitiții de draci, și ne fac nouă românilor un 

viața un -iad-

      Nu trebuie să facă românii, un iad mai mare să 

încapă toți in el? să rămână doar patrioții, pământul 

și bogățiile țătii să ajungă la toți?

Toamna, este frumoasă și bogată. A adunat produsele verii, toate 

și noi le-am făcu loc prin cămări, prin beciuri, prin sticle și borcane,

că iarna poate fi lungă și grea. Am făcut precum furnica, hărnicuța de ea .

      Când vântul și viscolul bate, gerul și neaua se aștern, cămara ne este 

plină și iarna poate să vină.

      Toamna mai are și zile bune, când ne mai surâde câte o rază de soare,

vântul e obosit și se odihnește, cerul e senin fără de nori.Atunci, toamna 

chiar e frumoasă, ne scoate afară din case, chiar dacă purtăm o umbrelă,

că ploaia țârâie încet și aleele parcului goale parcă ne cheamă....

      Toamna o asemăn unei femei trecute de prima tinerețe, bogată în 

gânduri și învătăminte,adunate în comoara ei intimă,numită -judecata dreaptă-

     Femeia, ajunsă la cea de-a doua tinerețe ,e înțeleaptă, nu face risipă de 

sentimente, e statornică, dar cere răbdare, atenție, voebe calde și frumoase.

Femeia are nevoile ei, dar poate oferi neânchipuit de multe. 

    Viața în doi în toamna vieții, nu cere sacrificii, doar sentimente curate, prietenie și 

consolare.După toamnă, vine iarna grea ....Cum ne vom descurca cu ea?.....

Mă apucă uneori o stare apăsătoare

Poate fi numită melanconie?

Sigur ați auzit de ea ,poate ați  trăit-o !

E un fel de dor ,de toate și de tot ...

Poate trecutul ne cheamă ?

Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?

Sau ,a uitat având alte urgențe ?

Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,

Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul

De la izvorul din dealul mic ,

Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,

Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .

Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,

Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...

Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,

Vine o vreme când ne întrebăm :

Ne-am achitat de datoria pe care o avem?

Am fost buni am fost răi ?

Ce bagaje luăm cu noi ?

             Ce reprezintă pentru mine stema R. S. R. ?

E cea mai frumoasă imagină. Nu știu cine, sau câte minți 

au contribuit la realizarea ei.

           Am văzut diverse steme, embleme, dar nici una 

care să-mi sugereze atâta frumusețe, bogăție, mărăție .

Nici trecutul și nici viitorul nu va ridica ROMÂNIA în 

culmea dezvoltării și respectului în lume, având un 

conducător cizmar cu patru clase.Cei de azi au studii 

înalte și unde am ajuns ?Pe cizmarul, după care azi plâng mulți 

îl va reabilita istoria, chiar și peste sute de ani. Poate, va 

trece multă vreme, să se mai nască un patriot ca el.

În sala de clasă, tăcută și pustie,

Stă singură doamna, cu ochii în pământ.

Pe tabla goală, cu cretă albă scrie,

Cuvinte de dor, în limba ei plângând.

Și vântul poartă-al meu strigăt departe,

Prin ramuri, frunze, peste mări și țări .

"Adieu", e doar un ecou ce nu pleacă,

Din caietul meu plin de însemnări. 

Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.

Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.

Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!

O vreme-n ochii mei au curs tăceri,

Lacrimi și neputinți ce n-au cuvânt.

Când lumea-și arunca a ei păreri

Fără a ști ce duc și port în gând.

Când toți râdeau fără vreun rost,

Eu îi țineam mâna mai tare

Cu orice luptă și-orice cost

I-am pus în piept mereu un soare.

Da! Fetița mea e diferită...

Diversă, dar un dar sublim!

Într-o îmbrăţişare dăruiește 

Tot ce noi, adulții, uităm să dăruim.

Știi... nu e ușor să fii părinte!

Când toți ti-l judecă fără vreun sens

C-are alt ritm, alt glas, altfel de minte,

... nerealizând că e un dar ceresc...

I-am întins brațele fără hotar

Mereu în suflet cu gând blând,

Căci e-un copil ce nu stă în tipar

Dar poartă minuni ce nu se vând. 

În ochii-i mari de un căprui senin

Se nasc ades sclipiri de curcubeu

Și deși pare pentru unii diferită,

Cerului ii este dragă... și-așa va fi mereu.

O vreme-n ochii mei s-au scurs dureri...

N-am renunțat... pășind în gând cu ea

Azi suntem bine fără temeri

Prin viață zboară lin ca pasărea...

Vinum pollicitum, silentium redditum. Veritas in poesi efflorescit.

(Vinul a fost promis, tăcerea a fost oferită în schimb. Adevărul înflorește în poezie.)

N-ai vrut să-mi simți poemul, l-ai tratat cu aroganță,

În timp ce eu scriam despre vin și despre noi,

Ți-am dăruit rodul lui, în răvașe pline de speranță,

Când m-ai lăsat în urmă, pierdută printre ploi.

Mi-ai dăruit din pasiunea gustului tău,

Promițând că licoarea viitoru-mi va lumina,

Dar când viața ți-a cerut un tribut mai greu,

Ai închis și vin, și promisiuni, sub tăcerea grea.

Azi, versurile mele sunt singura recoltă,

Le ții în gând tăcut, uitat îți este al lor rod,

Iar eu rămân în postgustul unei revolte,

Al paharului care știe cât a costat acest gol.

Nu mai e loc de rugi și nici de așteptare,

Licoarea promisă e-al amintirii parfum,

Și poezia-i liberă, n-are nevoie de onoare

Din partea celui care s-a vrut a fi doar fum.

Rămân darul ce iartă, lumina fără tribut,

Ce caută sens în al tăcerii imens tezaur,

Iar faptul că n-ai pus preț, alegând să uiți

Rămâne o umbră peste promisiuni de aur.

Rămâi... un nume scris cu degetul pe apă,

O amintire mută în matca unui vis,

Iar dacă neputința în tine o să sape,

Eu voi fi cerul liber ce-n tine... a apus.

E-o minune să primești fără să cauți,

Când te-ai decis cu greu să pui punct,

Căci sufletul ce speră cu înfocare 

Pierde și visul și... pe el, pe drum.

.......................................

Mi-ai promis cu cuvânt de onoare,

Vinul că-l lași ca amintire

Atunci demisec, dulce, ușoară licoare,

... Părea că-n pahar mereu îl voi ține.

Dar timpul a curs, promisiunea e stinsă,

Negând cu asprime ce-a fost hărăzit,

Ai plecat lăsând tăcerea să cânte 

Peste un suflet, de tine plin.

Însă Cerul în taină veghează,

N-are nevoie de voia vreunui om,

Azi vinul tău paharul îl înnobilează,

Ca rodul copt singur în vârful de pom.

Nu-i dulcele vechi și nici amăgirea,

E-un vin sec și dârz, într-o sticlă de soi,

Așa cum îmi este azi amintirea

Lipsită de zahăr, dar plină de noi.

Îl gust cu o pace adâncă și calmă,

E vinul tău drag, ce-a venit prin Destin,

Căci ce-i scris să fie, se-așază în palmă,

Fără de voie, în paharul deplin.

Mi-aș fi dorit să simți, dincolo de cuvinte,

Cum te-am zidit în gând, ca pe-un altar tăcut,

Că n-ai fost doar o trecere prin minte,

Ci raiul unui suflet ce-atât te-a mai vrut.

De te-am lăsat să pășești înspre mine,

A fost un gest rar, privilegiu suprem,

Ți-am deschis uși închise, uitate, străine,

Să-ți dau dreptul de-a fi... un ultim insemn.

Te-am pus lângă inimă-n locul cel tainic,

Unde n-ajung umbre, ci oameni aleși,

Iar astăzi, cu un gest nostalgic,

Închid ușa pe care-ai ales să ieși.

...Nu-mi pare rău, n-am nicio căință,

Căci vinul e bun și-are gust de izbândă,

Paharul e plin de-o lumină curată,

Iar setea de "tine"... e-o vină uitată.