La joie de vieillir

Silueta blândă a vieții

Se-apleacă asupra sufletului,

Așa cum roua dimineții

Aduce împrospătarea aerului.

Speranța zorilor vieții însorite

Ce îți așterne tiptil în suflet,

Miresmele dulci și întinerite

Ale dorinței pornite din cuget.

Să nu-nvinuiești iar destinul

Că de-abia azi după atâta chin,

Poți iarăși să privești seninul

Și să nu te simți privită ca manechin.

Dar nu ursita-ți poartă vina,

Că n-ai văzut nici flori, nici stele,

Ci în principiile tale-i rădăcina

Căci ai omis să mai urci crestele.

Întâi iunie, vara a sosit,

Soarele voios a răsărit,

Sufletul duios a tresărit,

Ziua copilului a poposit.

Pomii și florile au înflorit,

Păsările vara o vestesc,

Gâzele-n tufe se liniștesc,

Și-n natură au sărbătorit.

Glasurile vesele de copii

Ce cu bucurie în natură,

Aduc omagiu în miniatură

Rezultat al unei stetoscopii.

Inima de copil se-nbogățește,

Prin dulci sărutări părintești

Alese sentimente sufletești

Și cu dragostea ce o primește.

Interesul, asemenea lupului,

Se furișează timid și apoi tiptil,

Intrând lacom în suflete, subtil

Adulmecând mirosul scopului.

Îl descoperi în multe variante.

Unii-l privesc ca o necesitate.

Alții ca pe o mare modalitate

De-a dobândi lucruri luxuriante.

Interesul, asemenea vulpii,

Se face admis prin viclenie,

Apelând mereu la "prietenie",

Dar calcă apoi mii de principii.

Îl găsești plin de multe ambiții.

Să-ți înșele propria încredere

Numai să obțină o accedere,

Așa cum procedează ipocriții.

Interesul, asemenea rândunicii,

Construiește cuibul sub streșini,

Creând ambientul unei grădini

Și hrănește tulpina unei statornicii.

Îl îmbrățișezi cu plăcere divină.

Căci dăruiește un scop benefic

Și doar prin iubire ce-l autentific

Ne mai lăsând răul să parvină.

Aș dori mereu să-nmugur,

Să port haina roz a naturii,

Să-nfloresc la bun augur

Și să țin pur simțul firii.

Să aud susur de izvoare,

Să văd mereu albastru cer,

Cântecul să mă-nfioare

În spirit liniștit și de mister.

Voi lăsa în urma mea

Un parfum ce va dura.

Copiilor dragostea mea

Și puterea de a îndura.

Gânduri mărețe de-a înainta,

Sentimente nobile înăscute,

Cuvinte blânde de a alinta

Și calități  de a fi recunoscute.

Buchete de cuvinte înțelepte

Pentru a crea o carte a vieții,

Scrisă pe concepții drepte,

Ferindu-i de a agăța scaieții.

Orice fel de drum vor întâlni,

Orice om în șoapte le va vorbi,

Cu ce sentimente îi va hrăni,

Reușitele lor nu le vor știrbi.

Dacă cumva vor fi loviți de-o piatră,

Și o ezitare îi va ține în loc,

Lăsați s-asculte câinele cum latră

Și dați cu acest parfum pe cozoroc.

Cuprinde cu privirea

Incandescent, patetic

Tot ce-ți dictează firea

De nu, disperi haotic.

Atinge cu suflarea

Din farmec și simțire,

Nemuritor ca marea

Ce plăsmuie-n gândire.

Schițarea unui zâmbet

Îmbătător, sortit

Să-mpodobească un zumzet

De gura ta șoptit.

O stea o poți culege

Ce căi să-ți lumineze.

Dar nu ai a alege

Ea cum să te urmeze.

E-o minune să primești fără să cauți,

Când te-ai decis cu greu să pui punct,

Căci sufletul ce speră cu înfocare 

Pierde și visul și... pe el, pe drum.

.......................................

Mi-ai promis cu cuvânt de onoare,

Vinul că-l lași ca amintire

Atunci demisec, dulce, ușoară licoare,

... Părea că-n pahar mereu îl voi ține.

Dar timpul a curs, promisiunea e stinsă,

Negând cu asprime ce-a fost hărăzit,

Ai plecat lăsând tăcerea să cânte 

Peste un suflet, de tine plin.

Însă Cerul în taină veghează,

N-are nevoie de voia vreunui om,

Azi vinul tău paharul îl înnobilează,

Ca rodul copt singur în vârful de pom.

Nu-i dulcele vechi și nici amăgirea,

E-un vin sec și dârz, într-o sticlă de soi,

Așa cum îmi este azi amintirea

Lipsită de zahăr, dar plină de noi.

Îl gust cu o pace adâncă și calmă,

E vinul tău drag, ce-a venit prin Destin,

Căci ce-i scris să fie, se-așază în palmă,

Fără de voie, în paharul deplin.

Mi-aș fi dorit să simți, dincolo de cuvinte,

Cum te-am zidit în gând, ca pe-un altar tăcut,

Că n-ai fost doar o trecere prin minte,

Ci raiul unui suflet ce-atât te-a mai vrut.

De te-am lăsat să pășești înspre mine,

A fost un gest rar, privilegiu suprem,

Ți-am deschis uși închise, uitate, străine,

Să-ți dau dreptul de-a fi... un ultim insemn.

Te-am pus lângă inimă-n locul cel tainic,

Unde n-ajung umbre, ci oameni aleși,

Iar astăzi, cu un gest nostalgic,

Închid ușa pe care-ai ales să ieși.

...Nu-mi pare rău, n-am nicio căință,

Căci vinul e bun și-are gust de izbândă,

Paharul e plin de-o lumină curată,

Iar setea de "tine"... e-o vină uitată.

Zeci de ispite se ascund după trupul tău,

 Problemele financiare sunt doar vârful piramidei.

 Dacă vrei să ai de toate trebuie să muncești din greu,  

 Însă de unde să iai puteri rămâne o enigmă.

Începi încet să ne părăsești,

Ai dorit toată viața să fii un suflet liber

De asemenea ai început să crezi în povești:

Dacă faci lucruri bune succesul ți se ridică.

Ani la rând te-au părăsit persoane

Din cele mai apropiate și cele mai dragi

Chiar dacă ai fost bun cu toți ei te-au aruncat în stradă.

În această lume vei simți căldură când sub pământ o să taci.

Presat de trecut , stresat de prezent 

În jurul tău doar personalități reci,

Au fost momente când ai dorit să pleci

Dar există și clipe care merită să le trăiești.

Mă fericea să mai aud,

Chiar și pentru un minut 

Glasul tău deja cărunt,

Aproape stins și surd..

Slove de duh și înțelepte 

Din ochii dragi, blajini 

Răzbat pân la rădăcini,

Stropindu -mä cu șoapte..

Cu zambet larg și visător 

Depänai etern memorii 

Și ne prinde iarăși zorii

În drumul nostru călător..

Oftezi,cuprins de toropeală,

Te retragi cu mii de scuze,

Cu bezele dulci pe buze

Și te stingi Intr o clipeală..

Rămas în mine,pe vecie,

Îmi lipsești nespus, părinte;

De-ar putea o rugăminte,

Să te trezească prin magie..

O vreme-n ochii mei au curs tăceri,

Lacrimi și neputinți ce n-au cuvânt.

Când lumea-și arunca a ei păreri

Fără a ști ce duc și port în gând.

Când toți râdeau fără vreun rost,

Eu îi țineam mâna mai tare

Cu orice luptă și-orice cost

I-am pus în piept mereu un soare.

Da! Fetița mea e diferită...

Diversă, dar un dar sublim!

Într-o îmbrăţişare dăruiește 

Tot ce noi, adulții, uităm să dăruim.

Știi... nu e ușor să fii părinte!

Când toți ti-l judecă fără vreun sens

C-are alt ritm, alt glas, altfel de minte,

... nerealizând că e un dar ceresc...

I-am întins brațele fără hotar

Mereu în suflet cu gând blând,

Căci e-un copil ce nu stă în tipar

Dar poartă minuni ce nu se vând. 

În ochii-i mari de un căprui senin

Se nasc ades sclipiri de curcubeu

Și deși pare pentru unii diferită,

Cerului ii este dragă... și-așa va fi mereu.

O vreme-n ochii mei s-au scurs dureri...

N-am renunțat... pășind în gând cu ea

Azi suntem bine fără temeri

Prin viață zboară lin ca pasărea...

Sunt momente în care tăcerea nu este absență, ci un răspuns plin de demnitate. Am ales să las aceste versuri în urmă nu ca pe o explicație, ci ca pe o oglindă a unui suflet care alege să vadă miracolul acolo unde alții văd doar reguli... ca o invitație la liniște și regăsire. 

Decantarea Sufletului

E liniște-n „cramă” și-n gânduri e rugă,

Nu-ți mai cer timp, nici sfinte cuvinte,

Căci darul din Cer, ce-n mine inundă,

E mirul tăcerii pe răni vechi și sfinte.

Tu crezi că e troc, eu sunt doar o stare,

Tu mergi după legi, eu număr minuni,

Iar cupa mi-a fost o înaltă uitare,

Căci dorul se-nalță spre alte genuni.

Ți-e teamă de versuri? E dreptul tău, poate,

Să mergi prin lumină, doar rece și drept,

Dar eu am ales nemurirea în toate

Și-un ritm de miracol purtat înspre piept.

Te las cu-al tău crez în lumea-ți tăcută,

Eu merg unde murele-s vers, nu doar rod,

Iar taina din vin, de tine pierdută,

O poartă în aripi... un suflet ce-a fost.

A fost foamete în țara mea și satul meu. Oamenii au suferit mai mult, Decât a suferit pe cruce Dumnezeu. Omul nu mai era om. Pomul nu se mai simţea pom. Se auzea plâns de copil Atunci și Dumnezeu parea să fie și el inutil. O mamă care își ținea copilul înfometat la piept. Plângea încet, plângea aproape fără regret, Căci moartea venea fără să zică nici un cuvânt Și lua cu ea acel suflet plăpând. Nici cerul lacrimi nu mai avea de atâta durere și plâns, Căci pământul parea un iad, un iad de necuprins! A fost foamete în satul meu și în țara mea. Cât voi trăi pe pământ Eu durerea aceasta nu voi uita-o nicicând. Poezie de Vladimir Potlog