Autorul Livia Popescu

Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ

Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri

Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,

Nu mai suportǎ amȃnǎri.

Cǎ viul care i se scurge

Prin munți ajunge, prin cȃmpii

Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ

Se varsǎ-n ape sȃngerii.

Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,

Nici bradul nu-i mai este frate,

Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ

Privesc cum inima-i se zbate.

Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,

Ridicǎ mȃinile spre cer,

Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,

Trosnesc himerele din fier.

Iar Dumnezeu acolo-n ceruri

Privește lung din fața Porții

Cum oamenii cu maști pe fațǎ

Îngenuncheazǎ-n fața sorții.

Îți voi compune sonete de iubire

Interminabile precum este cascada Niagara...

Și-ți voi cuprinde-n versuri sau în șoapte de amor întreaga ființă!

Cazut voi sta în fața ta precum se pleacă cavalerii când au în preajmă a lor regină...

Tu preafrumoasă Vasilica,

Ai milă de-un trubadur ce-i prins în a ta cursă sângeroasă,

Ce te iubește și vrea să îți sărute genunchiul drept atunci când doare,

Sau să-ți sărute degetele tale sacre de la picioare...

Nimeni neștiind de unde-ai furat atâta frumusețe,

Eu fiind acel nebun ce vrea să te răsfețe!

(3 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Călătoresc pe drum de munte

Și pedalez către Izvorul Alb,

Nu simt să merg la hibernare

Cât timpul mai este încă cald.

Mă uit în dreapta și văd lacul

Ce se numește Bâtca Doamnei,

E plin de lebede, gâște și rațe

Ce parte fac din sânul toamnei.

În stânga mea se-ntinde pădurea

Cu al ei colorit bătând spre arămiu,

E frunza cândva verde de foioase

Ce va cădea pe jos într-un târziu.

În față se aude apa unui izvor

Ce iese de milenii dintre stânci,

Și unde setea des ne-o potoleam

Pe când eram doar niște țânci.

Privesc în spate și-mi văd orașul

Ce poartă acum haină modernă,

Ce vă așteaptă zilnic să-l vizitați

Iar seara să cinați într-o tavernă.

Ajung lângă izvorul dintre stânci

Când soarele dispare după munte,

Setea îmi potolesc și-o iau la vale

Atent să nu alunec trecând pe punte.

În drum spre casă vizitez și-o piață

De unde cumpăr bunătăți de toamnă,

De la țărani ce știu lucra pământul

Citind biletul scris de a mea doamnă!

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

De ce ne definim și să nu Fim 

De ceea ce facem ne pune eticheta 

Suntem toți la fel ,unii mai inumani

Mai avari și însetați de a avea 

Eu nu sunt nici ceea ce fac și nici ceea ce am

Sunt doar eu o fată trecuta prin încercări 

Sunt suma trecutului meu...

Existenta prezentului meu .

De voi fi și-n viitor 

Voi fi tot eu ,asta de azi 

Un pic mai experimentată 

În a vă spune ,asta sunt eu ,aceeași mereu!

tăcerea

cade ca o  scoarță mâncată de molii

peste turnuri de pază.....

rulând pe autostrăzi suspendate,

secunda-și pierde

sincronizarea.

brățara-ni se spune,

e o alternativă

la suplimente,

pilule,

dezamăgiri și trădări.

într-o spirla a morții,

furnicile sinucigașe

nu găsesc

reperul.