Mirosul fericirii

Văd cerul cum curge în lacrimi divine,

Iar inima îmi trezește numai suspine.

Privesc în delir cum ții-n brațele tale

O rază de destin, dar nu pentru mine.

Inima-mi spune că sunt daltonist,
Dar nu știe faptul că ochii mei expresionist
Refuză să-ți vadă colorata fericire,
Care… nu mie îmi aparține,

Dar cerul vieții stă să cadă peste tine
Căci nu știi inima ta în a cui mână este.
De ce cresc florile fericirii tale-n lumină,

Udându-le eu, cu lacrima mea divină?

Tu ești, ceea ce numesc, miez de miazăzi,
Procreată să aducă fericire pe pământ
Și sper ca sufletul meu îl vei limpezi
Zace de mult timp în el un frământ….

Acum pun speranțele pe raftul piedestal,
Așteptând să răsară de după suspine soarele,
Privind cum le luminează în clipe zenital
Curgând cerul în lacrimile mele.

Unde pleacă dorul, când n-am să mai fiu,

Se sparge în umbre, se-ascunde-n târziu?

Se duce prin frunza ce cade pe drum,

Ori zboară cu îngerii ce pier pe drum?

Îl poartă vântoasele-n noapte pustie,

Îl scriu ploi de toamnă pe sara târzie 

Îl iau mările toate în valul lor greu,

Sau rămâne în tine, în visul tău?

Și poate, departe, când stelele mor,

Se naște din mine un alt fel de dor,

Un cântec de jar, un ecou nesfârșit,

Dintr-un „nu mai sunt”… într-un „n-am plecat, încă-s aici”.

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Să adormi încet, suflet blând,
Așa cum mă linișteai odinioară,
Cu tăcerea ta caldă, răbdând
Povara durerilor mele, amară.

Ai plecat cu o jumătate din noi,
Știind că tot ce rămâne e greu,
În zilele dulci când răsuflu-n nevoi,
Mă țineai doar prin tăcerea mereu.

Unde ai ajuns, departe de dor,
Sper că lumina te poartă senină.
Iartă-mi suspinul și-al lacrimii nor,
Iar poveștile noastre, păstrează-le-n tihnă.

Te-am chemat "prieten", axolot blajin,
Mă priveai ca o umbră de soare,
Un ecou ce trăiește și-apune divin 
Lăsând amintirea să doarmă sub zare.

“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              

Hai o clipă! Nu mai sta

Sosită e primăvara 

Mugurii stau sa plesnească 

Îmbrățișați să ne găsească!

Hai o clipă! Nu mai sta

Să-ți mai adulmec privirea

In ochii tăi să ma înec 

Cu tine primăvara s-o petrec!

Gânduri bune  trimit astăzi către soare

Rugându-l, raze pe pământ să coboare

Lumina lor să dea cerului o nouă  noțiune

Și primăverii multe, multe flori să-i adune

Între-o dulce, răvășitoare chemare

Ca , într-un  tablou pictat cândva de Botticelli.



Aș vrea mereu cerul senin și împrimăvărat  

Cu liniște pământul să fie înveșmântat

Din bogăția  lui toți  oamenii să  primească

Prin  ruga lor Divinității să-i mulțumească

Iar primăverii să-i spună cât e de frumoasă

Readucând  ,,mană cerească,, din biblicul eden…  


Iată !  Ghioceii  extaziați, privesc  printre raze  cum primăvara  îmbrățișează natura și  viorile ei vibrează  mai puternic decât  ,,PRIMĂVARA,, din anotimpurile lui Vivaldi .
BUCURAȚI-VĂ ! EDENUL MAI ESTE ÎNCĂ PE PĂMÂNT.

Flori de câmp,

Flori de pădure,

Flori de grădină,

Flori de margine de drum,

Toate au un rost în lume. 

Ne fac viața mai frumoasă

Ele, ne oferă o primăvară

Și cu ele, trimitem mai departe 

Respectul și iubirea.

patru dimineața.

nu te poți gândi la altceva

că, deși e beznă,

pe ea o poți vedea

vrea înghețată.

o întrebi în șoaptă:

“îți cumpăr, bine,

da’ vii și tu cu mine?”

v-ați dat jos din pat.

pe loc v-ați îmbrăcat:

ea-n hanoracul tău,

tu – îndrăgostit rău

coborâți șapte etaje.

fără foială foarte mare,

că în douazeci și cinci de minute

ați apărut în ziare

afară-i primăvară.

în parc pare a fi ceva in aer,

parc-o ceață

ca aceea care te-a trezit de dimineață

stați pe-o bancă.

magazinele-s toate închise,

ce-ai vrea să-i iei niște narcise!

sunt florile ei preferate, mai ții minte?

v-apar deodată amintiri.

vă înțelegeți din priviri,

nu-i nevoie să vorbiți,

ai și uitat că vă grăbiți

se uită la tine.

inima-i izvorăște bucurie;

îți păstrează înfățișarea vie

că-ți sărută albastrul din privire

nici nu mai știi ce căutai.

ce naiba voiai?

și ce dacă a început să plouă?

dansați așa cum vă place vouă!

se crapă zorii.

te trec toți fiorii;

nici narcise, nici înghețată,

“mai încercăm încă o dată?”

    Aşteptând superba ninsoare să cadă, 
    Cu urme de paşi dansând pe zăpadă, 
    Primăvara îşi frânge cu greu cruda iarnă,
    Aşternându-şi covorul de flori în poiană... 
    
    Firavi, clopoţei din zăpezile-nalte,
    Îşi tremură-n soare petalele dalbe,
    Şi-n clinchetul lor de argint sunător,
    Rândunicile zboară pe-un cer fără nor...
    
    În zare, cu greu, bâzâind hărnicuţe,
    Albinele-şi poartă tainul cel dulce,
    Din trudă şi chin se naşte dulceaţa,
    Şi pacea florilor ce umple fâneaţa...

 E luna Martie, a primăverii lună,

E luna, în care păsările încep să vină.

Şi florile în grădină, să înflorească,

Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.

E luna când, se dăruieşte în dar o floare,

Pentru femei, această lună îi sărbătoare.

Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,

Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.

La doamne, domnişoare, mame şi surori,

Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.

Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,

El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!