„Veninul”

O prea tânără floare,

Bate la ușa inimii mele.

Vreau să-i deschid că știu c-o doare,

Dar ușile-mi sunt de piatră și-s tare grele.

Privește spre a mea inimă și se ofilește,

Îngenunchează de frig și dragoste îmi cere.

Iar cu foste amintiri oare se învelește,

Vreau s-o primesc,dar sufletu-mi e plin de durere.

Urlă și mă roagă să-i deschid calea spre inima mea,

S-o primesc acolo unde i-a fost cald și bine.

Însă nu !!! Când a avut ocazia să stea în ea,

A plecat și doar și-a șters picioarele de mine.

Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,

zboară o biată pasăre cu aripa frântă.

S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,

Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.

A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,

Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.

Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,

Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.

Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,

Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.

Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,

Si își privește aripa cu o mare vanitate.

Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?

Nici asta nu mai știe,biata mamă.

Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,

N-ar mai face ea  din asta o dramă.

Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,

Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.

Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,

Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.

E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,

Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.

Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.

Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.

La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,

Bufff!!! Si pasărea nu-i...

Puiii speriați au luat-o la alergătură,

Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.

Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:

- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !

Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :

-Cui ne lași,mamă???! Cui?

Cerul erai pentru mine,

Eu pentru tine,doar stea de pe cer.

Te iubeam și te vedeam doar pe tine,

TU înlocuindu-mă cu mii,crezând că lumină nu-ți ofer.

De era ziuă și  îți era perfect,

De mine imediat uitai.

Pentru tine eram doar un ceas defect,

La care doar priveai și imediat te plictiseai.

Mi-ar fi plăcut să fiu doar a ta și tu al meu,

Să mă ascund sub aripa iubirii tale.

Să observi și tu când mi-e pustiu și greu,

Să nu mă tratezi doar cu vorbe goale.

Si știi...în sufletul meu e frig,

Deși afară e soare și nu a nins.

În sufletul meu e ger și frig,

Si albu' s-a lăsat învins.

Suflă rece vântul și cât de tare pot,strig:

-Mă doare și mi-e frig !!!

Si știi... în sufletul meu e război,

Deși simți aerul libertății și-ți place.

În suflet se lupt indivizii cu papucii plini de noroi,

Si nicidecum nu vor să mă lase în pace.

În sufletul meu e un crunt război,

Si odată cu acești indivizi vom muri și noi !

Si știi... în sufletul meu e furtună,

Ard în el multe sentimente uitate și tăcute.

Trăim într-o lume atât de nebună,

În care inimile sunt făcute bucăți și rămân mute.

În sufletul meu e o grea furtună,

Urlu,tac și iar urlu și privesc cu dor spre lună.

Trăim într-o lume inundată de ură,

Unde iubirea și-a pierdut orice sens.

Oamenii în loc de inimă port o piatră dură,

Iar focul față de viață prea repede s-a stins.

Dragostea trecută prin timp se usucă și zgârie,

Iar visele din sticlă se sparg în mii de cioburi amare.

Ne pierdem sufletele într-un sfârșit de noiembrie,

Si ne pregătim pentru iarna cea nesfârșită și mare.

Aripile noastre sunt acum doar putrede,ude,ofilite,

Si nu mai putem zbura spre fericire.

Obosim și ne întoarcem din drum cu speranțele zdrobite,

Scăldându-ne întro lume amară și plină de tăcere.

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.

Ce-aș da să stau...la pieptul tău,

Să-ți simt mirosul de care mor,

De fiecare dată când îmi ești aproape,

Și când îmi spui cuvinte de dragoste în șoapte.

Prezența ta îmi face viața lină,

Mereu când sunt cu tine e la fel de senină,

Ca în prima seara în care ne-am văzut,

De atunci n-aveam habar că m-ai plăcut.

M-ai lăsat să cred c-aș fi infimă,

Tu, cu atitudinea ta nepăsătoare...

Îmi dădeai semne de întrebare,

Pe când inima ta vedea în mine o salvare.

Fără de lacrimi nu  poate fi un dor

Fără un dor nu poate fi iubire

Fără iubire pământul ar fi gol

Mă umple gol lipsindu-mă de tine

Fără de aripi e frânt sufletu-n zbor

Fără de zbor nu mai ating lumină

Fără lumină nu văd spre viitor

De viitor prezentul poartă vină

Fără de ochi privirea umblă orb

Fără priviri tristețea arde viață

Fără de noi amare ploi mă storc

Se-adună ploi să-ți bată la fereastră

Fără căldură deși mă arde foc

Fără de foc nu-i dragoste curată

Fără o dragoste e totul doar un joc

Nu mai e un joc când inima-i furată

Fără de vise aș vrea să vină somn

Fără de somn trec orele-n restanță

Fără speranță aștept, poate adorm

Nu pot să dorm căci dorul nu mă lasă

Fără-ntuneric nu știi ce-nseamnă stea

Fără de stea absența mă deprimă

Fără de Ea în două mă împart

Din jumătăți întregu-i fără rimă

Fără iertare se naște-o lume strâmbă

Fără-ndurare te sfarmă și te-aruncă

Fără scăpare lași sufletul să plângă

Fără de soare umblăm pierduți în umbră

Mai, vineri... stă să plouă. Mă plimb pe-alei tăcute,

Fără țintă, fără cuvinte, dar cu pasul lin.

Să caut să deschid în mine uși nevăzute,

Să mă regăsesc în propriul meu destin.

Îmi răscolesc cu grijă amintirea,

Să nu stârnesc pe cele ce m-au marcat

Să nu mai port durerea, neputința... nici

rătăcirea,

Poveștii noastre ... cu cel mai trist final...

Undeva, în mine, stiu că zace o floare de femeie

Caut să nu se ofilească sub tăcerea ce arde

...Și-a început să plouă, cu picuri ce parcă ar vrea și ei să spele

Amintirea poveștii, dorul și speranțele deșarte.

Să mă doară, cui îi pasă,

Dorul este doar al meu.

Vreau să sufăr, vreau în pace

Să-l iubesc numai pe el.

Eşti lichiorul meu de seară,

Mă învăluie al tău amor.

lar când soarele apare,

Pleci cu sticlă, pleci cu tot.

Mă trezesc nedumerită,

Părea că îmi zâmbeai şi-acum,

O nouă zi, din nou ispita

De-a vedea cum mă ignori.

De ce-i dragostea trecătoare?

Lasă-mă să te mai iubesc.

De ce simt că a venit vremea,

Despărţirii noastre reci?

Vreau să te privesc cu-n zâmbet,

Dar să știi că e cam târziu.

S-a dus tot ce a fost odată,

Şi nu va mai reveni.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat

Și ai plecat grăbit în țări străine.

N-a contat acel suflet tulburat,

De lipsa ta, dusă cu greu de mine.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Cu lacrimi plini de-amărăciune.

Și atunci când pe față s-au arătat,

Inima mi-a cedat, căzând în rugăciune.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Luându-mi lumina cu cruzimea ta.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Acea zi, fiind chiar ziua mea...

Despărțire cu dor

A fost greu, dar am știut,

Că iubirea-i de trecut,

Chiar de sufletul ce-l port

Încă strigă pentru tot.

Am ales să plec tăcută,

Inima mi-e frântă, mută,

Dar nu pot să-l mai opresc,

Să-l iubesc și să-l rănesc.

Lacrimile-n șoaptă curg,

Amintirile mă smulg,

Dar în pieptul meu rămâne

Doar un dor cu iz de mâine.

L-am iubit, dar ce folos,

Drumul nostru e scurtat,

Eu pe stâncă, el pe valuri,

Două lumi ce s-au uitat.

Am lăsat tot focul stins,

Sub un cer adânc, aprins,

Dar iubirea mea de ieri

Plânge-n taină printre seri.