Umbre

Când norii se-adună pe-al vieții hotar,

Și gândul aleargă spre-un vis depărtat,

E dorul ce arde, ca focul mocnit,

O flacără-n suflet ce nu s-a stins nicicând.

În șoapta tăcută a nopții târzii,

Se naște un cântec din amintiri vii,

E glasul iubirii ce-n urmă-l păstrez,

Un far luminos pe-al timpului crez.

Și chiar de mă poartă pe drumuri străine,

Dorul mă cheamă să vin iar la tine,

Cu pași nevăzuți, dar cu inima plină,

Spre clipa de-acasă, sub cerul de lumină.

Zilnic îți scriam,

cu dor și teamă,

dar tu tăceai,

ca o rană.

Te făceai că n-ai

nici glas, nici minte,

iar eu vorbeam

doar cu cuvinte.

Îți trimiteam

inimi, nu fraze,

dar le lăsai

să ardă-n raze.

Un semn așteptam —

măcar un punct,

dar tu tăceai

ca un drum frânt.

Acum e gol,

nici nu mai doare.

Când nu primești,

iubirea moare.

Oameni, priviți, căci lumea-i frumoasă,

De ce s-o strivim cu vorbe ce dor?

În suflet e-o flacără caldă, aleasă,

S-o-aprindem cu pace, nu cu fior.

De ce să strângem doar pentru noi?

Din palme întinse răsare iubirea,

Un zâmbet, un gest, o vorbă de-apoi

Pot naște lumina, pot șterge-amintirea.

Privește cel slab, ce-și pleacă privirea,

Întinde o mână, alină un gând.

Empatia schimbă tăcerea-n iubire,

Și-aduce speranța în chipul plăpând.

Că lumea-i un cerc ce-napoi ne întoarce,

Ce dai, vei primi, ce rănești, vei purta.

De-aceea, fii bun, căci doar binele-n pace

Rămâne pe veci și nu poate pleca.

Așează în lume mai multă lumină,

Învață să crești prin blândă iubire.

Când sufletu-ți dă, el mereu se-nclină

Spre zări mai senine, spre nemărginire.

Scut de iubire

Doamne, dă-mi  scut de iubire,

Nu săgeți ce dor și dor,

Să nu rănesc în răzbunare,

Ci-n tăcere să cobor.

Dă-mi o inimă ce iartă,

Chiar când sufletu-i sfâșiat,

Să rămân lumină-n noapte,

Nu cuvânt întunecat.

Nu-mi da arme de dreptate

Dacă dorul e prea greu,

Dă-mi răbdare și blândețe,

Și puterea din cuvântul Tău.

Să fiu pace în furtună,

Să alin, nu să strivesc,

Chiar când inima-mi suspină,

Să iubesc… și-n rău, și-n chin, smerit.

⸻

A venit primăvara ca și când n-a venit,

Zăpada din sufletul tău n-a topit.

Copacii se-nalță, îmbrăcați în culori,

Dar tu te ascunzi printre umbre și nori.

Se-aud păsărele cântând pe alei,

Dar gândul tău zboară prin ierni și prin nei.

Soarele joacă prin raze ușor,

Dar tu ții în tine un frig arzător.

E timpul să lași vântul cald să te ia,

Să rupă tăceri înghețate-ntr-o stea,

Să simți cum renaște din tine un dor,

Ca floarea ce iese din iarna de dor.

Cât vei umbla prin lume cu folos,

Și pașii-ți vor deschide drum sub soare,

Să nu uiți glasul blând, duios, frumos,

Ce ți-a crescut in suflet sărbătoare.

Câtă lumină vei avea pe masă,

Din munca ta și din visări curate,

Gândește-te la liniștea de-acasă —

Un colț de Cer în clipele uitate.

Cât vei urca spre vârfuri nevăzute,

Cu fruntea sus și inima deschisă,

Să știi că rădăcinile tăcute

Te țin să nu te pierzi în lumea-nchisă.

Căci nicăieri nu e mai adânc un rost

Ca-n amintirea caldă, nepieritoare.

Acolo-i Cerul tău, acel adăpost

Unde iubirea n-are hotare.

azi un baiat mi a sarutat obrajii

pe care ieri curgeau lacrimi

dar pielea mea nu a mai vazut de mult

altceva decat durere, e necunoscut

asa ca s a simtit la fel

usor sarat, plin de durere

el era fericit, ochii ii sclipeau a iubire

cum sa i explic ca sunt bolnava de nefericire

ca inima mea nu a fost franta

a fost arsa, am doar cenusa

imprastiata pe o coasta

Întuneric

Dă-mi la o parte versurile

și șoaptele

Dă-mi la o parte visele

și gândul cum că noi doi.

Dă-mi trupul la o parte

iar palmele de pe umeri-ți goi.

Dă-mi la o parte razele de soare,

O să vezi cum stelele apar pe cer

Și cum lumea se răcește

într-un aprig ger.

Dă-mi la o parte frunzele

de pe al meu pământ,

să vezi cum toate se sfârșesc

în măcinatul morilor de vânt.

Dă-mi totul uitării,

ia-mi totul si lasă-mi nimic.

Dă-le pe toate la o parte

și o să mă găsești așa cum sunt eu,

un fel de… al tău întuneric.

Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...

Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!

Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!

De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...

Păuză, linie, pauză, stop!

Mulți și-ar dori o noapte cu tine,

Când mie nu-mi ajunge o viață să te admir.

Și-n ochi de s-ar pierde umbre străine,

Eu însă rămân, doar să te respir.

Ți-aș scrie versuri pe piele, balade mute,

Cu mâini ce ard și nu se mai sting,

Din ochiul meu să-ți citesc în stele,

Să-ți îmbrac universul în șoapte de nimb.

Le numesc regrete dar le consider amintiri

Primele prietenii și iubiri.

Primele mele sentimente și trăiri,

Rămân niște vechi amintiri.

Regret timpul pierdut și iubirea oferită,

De voi fiind doar irosită și folosită.

Cu ochii plânși ce privesc în mare,

Plutind mari regrete n zare.

Voi oameni meschini,fără niciun destin,

M ați tratat ca pe un om ieftin și străin.

Cu iubire falsa m ați primit,

Și cu ura voastră m ați izgonit.

Noapte când vine și stelele apar,

Regretele cresc în mintea mea bizar,

Cuvintele dansand de dor,

Fara niciun strigat de ajutor.

de preja maria

Tu-mi ești soția mea cea bună

Prietenă, iubită și sare și piper,

Sunt împlinit cu tine pe pământ

Și fericit să fiu al tău iubit prizonier

Te-am întâlnit cândva demult

Trimisă către mine de ursită,

Loc ți-ai găsit în inima-mi rănită

Și de atunci suprema mea ispită

Pe drumul vieții noi am pornit

Trecând prin bune și prin rele,

Nimic și nimeni nu ne-a clintit

Chiar dacă au fost și clipe grele

Timpul s-a scurs fară-ncetare

Și ani frumoși am adunat în doi,

Mă regăsesc în soțul norocos

Ce a cules..trifoi cu patru foi!