Oameni mai buni

Doar în vise mă-ntâlnești,

Cine sunt? Tu cine ești?

Eu un dor, tu o chemare,

Două inimi sub o zare.

Eu sunt luna ce te-așteaptă,

Tu ești raza ei de-altădată,

Eu un pas pierdut în ceață,

Tu ești timpul ce-mi dă viață.

Doar în noapte ne-om găsi,

Umbre-n vise, poate vii,

Eu un gând, tu o poveste,

Cine știe ce mai este?

Doar în vise mă-ntâlnești,

Cine sunt? Tu cine ești?

Poate-un suflet ce te cheamă

Sau un nume fără seamă.

Rugăciune

Mă plec, Părinte, cu-al meu dor,
Spre cerul Tău nemuritor,
În mâini întind a mea chemare,
Să-mi dăruiești în suflet soare.

Alungă grijile ce dor,
Și dă-mi în suflet sfințitor
Puterea blândă de-a iubi,
Pe calea Ta mereu a fi.

Când pașii-mi pierd al lor avânt,
Tu fii lumină pe pământ,
Ridică-mi inima spre zare,
Spre harul Tău, spre alinare.

În orice clipă, zi sau noapte,
Rămâi cu mine-n gând și fapte,
Și-ascultă ruga mea fierbinte:
Păzește-mi sufletul, Părinte!

✍️- A.A. ✨

Dragostea ne-întâmplată nu va trece niciodată,

Rămâne-n gând o flacără ce arde blând, curată.

E visul ce nu s-a-mplinit, dar ne-a schimbat tăcut,

E dorul fără margini, ce-n suflet a crescut.

Rămâne-n amintiri un glas ce n-a vorbit destul,

O umbră de lumină pierdută în tumult.

Un pas ce nu s-a făcut, o mână ce-a rămas,

O clipă ce, în loc să vină, s-a frânt în al său ceas.

Dar dragostea, deși tăcută, e vie undeva,

O amintire ce tresare, străină de uitare.

Căci ce n-a fost, nu poate fi pierdut pe niciun drum,

Rămâne-n noi ca un ecou, în umbra unui fum.

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

Ai fost lumina-n care-am crezut,

Refugiul blând, un vis tăcut,

Dar tot tu, ca un vânt hain,

Ai spulberat al meu destin.

Mi-am pus în tine suflet frânt,

Te-am îmbrăcat în dor și cânt,

Dar ai plecat fără să-ți pese,

Lăsând în urmă doar regrete.

Ai fost speranță, dar și ger,

Un foc ce-a ars și-a devenit mister,

Un vis ce-n zori s-a risipit,

O promisiune… ce-a murit.

Cu tine lumea-i mai frumoasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Privirea ta îmi dă lumină,

Iar inima nu mai suspină.

Când ești aproape, totul cântă,

Chiar și tăcerea e mai blândă.

Tu ești răspuns la orice dor,

Tu faci din clipă viitor.

Cu tine zilele-s senine,

Iar nopțile sunt pline, pline.

De vise calde și iubire,

De pace, dor și fericire.

Cu tine lumea prinde viață,

Iar timpul parcă nu mă-ngheață.

Rămâi cu mine, viața-mi pasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

Și apoi am înțeles că așa este felul tău de a fi,

O superbă mică pe care o iubesc de la o distanță de exact o bătaie de secundă,

(și care sigur acum trebuie să fie morocănoasă 🥺),

Deși nu știu de ce ar fi, n-am nicio idee 😩, dar…

Vai mie, cât e de frumoasă!

Refuz dimineața din lume,

Abia acum am realizat că printre multe altele, există și această opțiune,

Deci daca s-a supărat pe mine, fetița mea frumoasă,

Ii refuz supărarea,

Să aștepte măcar până dimineață.

Vai mie, cât e de frumoasă!

Toată noaptea m-am războit cu somnul,

El m-a înjunghiat în ochi până când am sângerat vise cu tine,

Iar eu l-am dormit și l-am ucis… cel puțin până mâine.

Ce bine că nu e dimineață,

Affhjufcbbnnnb, vai mie, cât ești de frumoasă!

Nici nu știe cât pot să o iubesc,

Și cât de tare vreau să-i dau cea mai strânsă îmbrățișare, mare, mare, mare…

(Mai mare decât ea oricum)

Și să-i spun, hmm… și să-i spun…

Că odată ce o strâng în brațe,  nu-i mai dau drumul nicicum.

Vai mie, cât e de frumoasă!

(Mă gândeam că dacă îi spun cât e de frumoasă, îi distrag atenția și nu observă că am adormit iar și că afară de fapt (nu ești pregătită)… e dimineață 🥺)

Cadouri din suflet

Iubesc cadourile ce vin din inimă, mereu,

Nu prețul lor contează, ci gândul cel greu,

Un dar modest, dar plin de iubire,

E mai valoros decât orice avuție-n neștire.

Un zâmbet pus într-o floare discretă,

O scrisoare simplă, dar atât de completă,

În ele găsesc povești și trăiri,

Cuvinte ce alină și fac amintiri.

Cadourile din suflet sunt daruri divine,

Reflectă lumina ce-n oameni rămâne,

Iubesc acele gesturi ce vorbesc de dorință,

Sunt punți între inimi, fără de-atingere, sfință.

Când mă privești o floare-n inimă-mi sădești

Rostind mi-e dor cu aripi calde mă topești

Și-un „te iubesc” plutind să-ți bată la ferești

S-atingă sufletu-n adânc, să îmi zâmbești

În palme-ți pun inima mea să o-nvelești

Cu o iubire ca-n povești să o-ncălzești

Cuvinte calde și un suflet să primești

Mă trec fiori când îmi șoptești la ce gândești

Zâmbind se-aprind în ochi tăi lumini de stele

Buzele-ating sorbind cu sete dulcea-ți miere

Aripi se-ntind plutind spre calde emisfere

Mâinile-nchid două ființe între ele

Inimi gonind împing nebun sângele-n vene

Curge fugind nestăvilit unflând artere

Dezlănțuind năvalnic foc arzând sub piele

Aleargă mâinile flămând strivind bariere

Tremură ceru-n asfințit, noaptea se cerne

Scutură bezna-n răsărit, lumini să cheme

Când mă trezesc e patul gol, doar două perne

Visul s-a stins, tot ce-ampletit în noapte piere

În noaptea aceea fierbinte de vară

Eram doar noi și râul în care se oglindea luna

Și nu mai conta absolut nimic altceva

Pentru că eram împreuna sub veghea nopții

Ți-am arătat locul unde am învățat să înot

Să nu mă tem de val, să ma folosesc de el

Acolo a fost pentru mine a doua casă

Și acolo va rămâne pentru totdeauna

Pentru că unele locuri ni se ancorează adânc în suflet

Tânjim după ele toată viața

Și ne atrag ca niște magneți invizibili

Ca să ne întoarcem iar și iar

În oaza noastră de liniște

În grădina noastră secretă

În templul iubirii veșnice...  

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.