TOAMNĂ TÂRZIE

    De-sară te-aştept,
    Să vii să-mi cazi la piept,
    Şi doar sărutul tău să-mi dai,
    Şi-apoi, subit, să cad din Rai...
    
    De-sară te aştept cu-nfrigurare,
    Să vii să-mi dai o mică sărutare,
    Să mi te cuibăreşti în suflet,
    Cu surle, trâmbiţi şi răsunet...
    
    De-sară te aştept să vii,
    Cum cade-amurgul peste vii,
    Pe buze, gust de vin ameţitor,
    În carte, viers amăgitor...
    
    De-sară te aştept să aţipeşti,
    În patul meu dacă voieşti,
    Ne vom trezi în primii zori de zi,
    Pe-un menuet ţesut din stele-mii...

    Dacă vrei să ştii-ntr-adins, 
    nu sunt nori în paradis... 
    poate doar la tine-n vis;
    Întuneric nici atât, 
    poate-n peşteri, sub pământ -
    catedrale-ntr-un cuvânt, 
    unde, liniştea-i ca-n tine, 
    mii de lacrimi cristaline -
    un ecou de violine... 
    ca o adiere mată, 
    ce-a-nflorit pietrificată, 
    apa-n murmur de agată... 

    Oh, cât de mult mi-am dorit,
    Acest sfârşit de zi, în palid asfinţit,
    Tăcut, departe de orice tumult,
    Nici n-am ştiut, oh, cât de mult... 
    
    Oh, cât de mult mi-a fi plăcut,
    Să te cuprind în braţe şi s-ascult,
    Tăcerea lină-a unei nopţi de vară,
    Scăldată-n trupul unei lumânări de ceară... 
    
    Oh, cât de mult mi-aş mai dori,
    Să mă trezesc în zori de zi,
    Să te privesc mirat în soare,
    E trupul tău, sau vreo himeră, oare? 
    
    Oh, oare ştii ce mult mi-ar place,
    Să văd cum părul tău, în raze se desface,
    S-aştept înfiorat, sărutul tău pe pleoape,
    Şi doar parfumul tău să-mi fie atât-de aproape... 
    
    Ce îmi doresc, sau ce îmi place-acuma ştii: 
    Aşa că-n seara asta, te aştept să vii. 
    Să-mi dăruieşti, un ceas din timpul tău,
    În care să te simt la pieptul meu…

    Pentru tine-am inventat, 
    această stradă lungă, acest sărut,
    Pentru tine, noaptea-ntreagă, 
    fără lună, fără nori, 
    fără stele, a-nceput...
    Pentru tine, zi eternă, 
    soarele, s-a răzvrătit, 
    râurile, au murit, 
    mările, s-au adâncit, 
    stepele, s-au înverzit, 
    macii, roşii-au înflorit,
    Pentru tine trăiesc, 
    şi tot pentru tine, mor, 
    cu fiecare clipă, 
    petrecută fără tine...
    
    Pentru mine, tu 
    eşti realitatea, 
    de care am nevoie.

    Tu, spune-le, că noaptea asta 
    nu va trece prin mine, 
    degeaba...
    Tu, spune-le, că nu sunt, 
    atât de rău, 
    dar, nici bun,
    Tu, spune-le, că n-am uitat, 
    ce nu trebuie să uit, 
    niciodată,
    Şi, mai spune-le, tu, 
    că eliberarea mea, 
    nu e departe;
    
    Ziua aceea străluci-va cândva, 
    căci... nimic nu mai e de făcut
    aripile mele sunt gata, 
    ce dacă penele-mi sunt încă ude, 
    grele, sub roua dimineţii mele.
    
    Din înalt voi cade, 
    si dacă voi zbura vreodată, -
    încă n-am învăţat -
    spre TINE am să zbor, şi,
    în TINE, sufletul, am să-mi zdrobesc,
    ŞI ACOLO AM SĂ-L LAS !!!

Cred că este timpul să-ți povestesc despre o persoană de care îmi amintesc, un personaj foarte interesant care m-a fascinat în copilărie, din moment ce chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu aceeași plăcere pe care am încercat-o atunci când am cunoscut-o pe Doamna Constanța Bălăceanu, sau mai pe scurt, Coana Tanța.

Coana Tanța, era un personaj exotic în arealul satului bunicilor mei unde îmi petreceam, în copilărie, mai toate vacanțele de vară, un fel de Madame Astor care avea prestanța și aerul unui general de oști ce nu admitea niciodată nicio replică oricât de bine argumentată, calități prin care păstorea cu grație o societate restrânsă de alte "Coane", printre care se număra și Coana Moașă, care a fost bunica mea. 

Făcea parte din acea categorie inconfundabilă de "domnișoare bătrâne", ce se regăsește în orice comunitate indiferent de mărime, zonă sau structură. Nu știu ce vârstă avea pe-atunci când am cunoscut-o eu, fiindcă mie-mi părea atemporală prin prezența ei care umplea fără prea mare efort din parte-i, sau cel puțin așa părea, orice spațiu în care se afla la un moment dat. 

Cum aș putea s-o descriu în cuvinte pe Coana Tanța? Cuvintele nu-s destule, dar totuși, voi încerca: era înaltă, mai degrabă uscățivă, ușor adusă de spate, avea o frunte înaltă dotată cu un neg generos fix între sprâncene, ca un al treilea ochi de înțelepciune tibetană, în completarea unor ochi spălăciți de culoare îndoielnică, dar cercetători, radiografici și tăioși, ascunși în spatele unor ochelari cu rame aurii și sticle groase de borcan, așezați pe un nas drept, ascuțit și ferm, ce umbrea cu finețe de matroană romană o tăietură de gură cu buze subțiri, aproape inexistente, deasupra unei bărbii la fel de ascuțite, care părea că-și dădea în permanență tot concursul să se întâlnească cu vârful nasului!

Mai în toate zilele, putea fi văzută purtând o rochie lungă de stofă neagră cu guler de dantelă gălbuie, ofilită de trecerea timpului și pecetluită la gât de o camee ușor ciobită într-o margine. Ținuta mai era completată de un șal vechi, neglijent aruncat peste umeri, înflorat cu maci roșii, și marginit de ciucuri aurii care își deșirau mătasea, moștenire de la vreo serată interbelică...

Și mai avea Coana Tanța, printre multele calități și defecte, un dar rar: ghicitul în cafea - de fapt nechezol, că pe vremea aia la țară ca și la oraș cafeaua era o "rara avis" -, venit la pachet cu cititul viitorului în cărți de tarot sau datul în bobi. Nu mai spun că era și o expertă desăvârșită în stabilirea horoscopului fiecăruia, dacă cumva făceai greșeala de-i spuneai ora, ziua, luna și anul în care ai făcut ochi pe lume! Avea așa, cum să spun, o mimică aparte, după ce te "citea" și-ți trasa dintr-o singură privire de specialistă versată și unsă cu toate alifiile, tot viitorul, verdict evocat pe o voce joasă, aproape șoptită, intimă, să nu care cumva să mai afle și alții năpastele grozave care fără îndoială aveau să ți-se-ntâmple, că doară ceea ce-ți stătea scris în stele în dreptul numelui tău era implacabil, irevocabil, ireversibil...

Nu cred c-am să pot uita vreodată acea lumină dulce, diafană, filtrată minunat de cele două lămpi cu abajururi de forma unor globuri din porțelan pictat, care luminau discret masa din așa-zisul salon al Coanei Tanța, - în fapt un hol semi-întunecos, nu prea mare,- și care creau o atmosferă aproape mistică completată de zgomotul cărților de tarot care stăteau gata-gata să-și dea în vileag secretele:

-Vai di steaua ta cui te-o făcut dragu' mătușii! Ptiu drace!, bată-te norocul să te bată!, că o să cam ai nevoie-n viață, dar nu ti teme câ ai în casa a șăptia un "taur" cari o să-ți împungă cu coarnili tăt ghinionul, ducă-se dreacului, ptiu, ptiu!, nu fi di diochi!

Deși copii din sat îi strigau în batjocură la poartă (și acum mai aud ecoul lor îndepărtat: Tanța cotoroanța, Tanța cotoroanța!), eu unul muream să merg cu bunică-mea, - și era cu adevărat o sărbătoare pentru mine -, în vizită la Coana Tanța dimpreună cu toate celelalte babe din cârd, fiindcă era întotdeauna rost de dulceață de cireșe amare sau șerbet de trandafiri și socată rece de la beci, bașca bârfele din tot satul și cele învecinate, dimpreună cu casa Coanei care era înțesată ca o peșteră de-a lui Aladin, plină de lucruri vechi, bătrânești, care aparțineau unei epoci de mult apuse, care încă mai trăia prin cea care le stăpânea cu grație și mister înnăscute. Îmi amintesc și-acum, carafa de cristal cu bot argintat, alungit ca de rață, paharele zvelte cu tăietură rubinie și chiselele generoase, care nu mai pridideau în războiul lingurițelor de alpaca ce hrăneau gurile pofticioase cu amarul dulce, toate acestea tronând leneș pe o tipsie argintată, pătată din loc în loc de trecerea timpului.

Umbla vorba în sat despre Coana Tanța care fusese în tinerețe o frumusețe vestită, că,  fiind fiică de moșieri scăpătați, avusese o aventură cu un ofițer din garda regală, că dusese o vreme o viață de basm cu ofițerul, cu serate și baluri, cu distracții la Cazinou și plimbări sub clar de lună în trăsuri mânate periculos de birjari tocmiți, iubire din păcate rămasă neîmplinită, întrucât ofițerul murise în timpul logodnei, nu se știa mai precis cum, -  se părea, că în urma unui duel, sau în urma vreunei boleșnițe subite, sau chiar în război, nimeni nu mai știa -, decât că după ofițer, a urmat după ceva vreme, o legătură amoroasă cu un brigadier care s-a dovedit, după câteva luni de relație ca fiind însurat pe undeva și cu ceva plozi după el, o afacere încâlcită ca un ghem de lână decolorat, rostogolit într-un suflet rămas singur, prins într-un iureș atemporal, fără început sau sfârșit.

Coana Tanța a rămas singură în căsuța ei, ca o regină înconjurată de alaiul ei restrâns la un grup de babe din sat cu pretenții mari de la viață, printre toate lucrurile ei vechi, martore tăcute și vii asupra unei epoci strălucitoare care a apus odată cu iubirile ei neîmplinite. Iar într-o bună zi, când vecinii n-au mai văzut-o trebăluind prin curte cu zilele, toată suflarea satului a știut, fără să-ntrebe, că s-a dus să ghicească viitorul altora, fiind mai aproape de stelele pe care știa să le citească atât de bine...

Și îmi trec zilele amintindu-mi cu dor

De al meu prim vin Merlot

De notele roșii ce mă duceau în visare

Si cum mă simțeam... ca-ntr-o îmbrățișare.

Și mi-au trecut veri cu al tau blanc în gând 

Și zile-ntregi l-am pomenit sperând

Să-ți amintești c-ai fost cel ce mi-a arătat 

Taina vinului bun... dar nu... n-a contat.

Și îmi trec zilele mințindu-mă frumos

Că ai păstrat din promisul Sauvignon 

Că te gândești când savurezi Bordeaux,

Și ții o sticlă pitită sub torpedo...

✨Trecerea vieții..✨

Trec clipele ca valul lin,
Și viața curge-n al său rost,
În urma noastră lasă-un spin,
Dar și amintiri ce n-au un cost.

Privim spre anii ce-au zburat,
Și-n suflet strângem dor nestins,
Uităm că timpul ne-a lăsat
Doar amintiri ce pier în vis.

Adunăm aur, strângem faimă,
Dar ce rămâne e iubirea,
Nu-i loc pe drum pentru o haină,
Ci doar pentru ce-nalță firea.

Să ne oprim un ceas, o zi,
Să prețuim ce-avem sub stele,
Căci Cerul ne va dărui
Lumină-n loc de drumuri grele.

_________________________________________
✍️A.A.-Aga Andreia ✨

Iubita mea frumoasă,

Acest poem nu are titlu,

Universal este precum ești tu în frumusețea ta...

Cum poate crede cineva,

Că dragostea nu-i însuși cerul în libertatea sa,

Cu-acel albastru necuprins,

Ce poartă norii cei pufoși

Și care capătă ciudate forme,

Ce par să ne vorbească fără rost?

Dar rostul lor este chiar frumusețea pusă-n ei...

Iubito tu ești fata unor zei,

Știam din prima clipă, cu siguranță am știut,

Căci inima-mi șoptește mai mereu tăcut,

Să te iubesc fără să știu a pierde drumul început,

Iubito crede-mă, eu o ascult!

(4 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

  Prima iubire nu se uita niciodata,

  Nici eu nu te-am uitat.

  Te-am așteptat o vreme bună,

  Și uite, s-a meritat.

  Ca te întorci, nu era niciun semn,

  Dar inima mea bătea pentru tine la fel.

  Aveam emoții, speram ca tu să fii,

  Cel care inima mi va înveseli.

  Inima te strigă…ochii te privesc,

  Ești cel pe care mereu o să-l iubesc.

  Te-am așteptat și nu regret,

  Din contră, chiar îți mulțumesc.

  Pentru ca  m-ai învățat să zâmbesc,

  Și mai mult…să te iubesc!

Mă îmbăt în răbdarea ta,

Dar mă sting ca focul lângă apă,

Mă pierd în lumina ta,

Că stau în negură totală,

Mă ridici până la stele,

Și înapoi cad, în gol abis,

Mă găsesc pierdută n-ele,

Și mă trezesc din al meu vis,

Tu ma iei, mă dai deoparte ,

Și îți vezi de al tău drum,

Povestea noastră dintr-o carte,

Are un farmec dur,

Dur ca valul fără urmă,

Urmă goală de mister,

Mister vag fără-nteles,

Neînțeles de al tău suflet,

Suflet gol, ca al tău regret,

Regret plin de vast secret,

Secret dus cu multă ură,

Ură amplă și abhor,

Ce mi-ai făcut, că te iubesc ,

Te urăsc, dar te iubesc ,

Te detest, dar te iubesc ,

Mă urăști și mă iubești..

Povestea ta n-are final,

Ești prezent, mereu constant,

Mă privești neriguros,

Dar nimic nu e frumos,

Atragi tot ce îți dorești ,

Lumea ta e ca n-povești, 

Dar poveștile-s povesti,

Le citești, le prețuiești,

Și e bine să-nțelegi,

Că nu e așa cum crezi,

Între noi sunt doi pereți,

Nu ai voie s-ocolești.

Eu te-am iubit și n-ai știut

Cât pot să sufăr pentru tine,

Aș fi vrut să nu mă fi mințit

Când îmi spuneai că ții la mine

Veneam la întâlniri cu tine

Cu inima pulsând nebună,

Chiar dacă-n jur era senin

În trupul meu era furtună

Buchetul îl alegeam cu grijă

Să-ți placă florile aduse,

Poate de mine ți-or aminti

Când în vază vor fi puse

Iar săptămâna părea o lună

Și greu se scurgea timpul,

Până să mă-ntâlnesc cu tine

Să te ating și să-ți văd chipul

Credeam că și tu simți la fel

Și ești nerăbdătoare să mă vezi,

Prin cap nu-mi trecea că mă-nșel

Iar tu zâmbind iubirea o mimezi

Mult timp a trebuit să treacă,

Să înțeleg că inima ți-e dată,

Către colegul meu din liceu

Cu care te vedeai și măritată

Acum este târziu pentru regrete

Și poate nici n-a fost multă iubire,

Astăzi lângă soție sunt omul fericit

Și viața-mi este o mare împlinire!