TE VOI CĂUTA

    Nici-unde simţindu-te confortabil, 
    Ai pătruns în viaţa şi inima mea, 
    Zâmbitoare ca o rază de soare lavabil, 
    Suav şi pierdut, într-un colţ de stea. 
    
    Nici-decum voitor, la-nceputuri timide, 
    Rămas dezarmat şi fără cuvinte, 
    Stau şi cuget în umbra ploii acide, 
    Etern răvăşit, nefiind înainte. 
    
    Până mâine voi sta; iar mult mai apoi, 
    Pribeag de voi fi, rătăcit printre nori, 
    Fără suflet lipsit, fără drum înapoi, 
    Etern căutând vreun ecou de viori. 
    
    Netrecut, fără vreme, fără urme în colb, 
    Neclintit trubadur al tristeţilor tale, 
    Doar o clipă-am cerşit, gârbav şi orb, 
    Rătăcit în esenţa unor gânduri mentale.

Vezi tu, afară plouă ne'ncetat,
Din cerul crud, se varsă marea,
Nici nu mai știu de-i zi sau înserat,
Că întunecată-i toată zarea...

Copacul din grădină-și urlă neputința,
Nebun, frângându-și ramurile grele,
Pe cer își stinge-n fulger neființa,
Iar timpul a tăcut, sub tunete rebele...

Și bate vântul tare-nspre fereastră,
De geme-n disperare toată casa,
Nevolnic, amuțit, de liniștea măiastră,
Beau ceai de tei să îmi alin angoasa...

Eu știu că-n umbre grele-am risipit cuvinte,
Dar ca tabloul să devină un întreg complet,
Din ploaie și tăceri, am să-mi aduc aminte,
Această clipă... un adagio pentru suflet...

    Nu mă atinge: aripile mele de lumină, se pot scutura. 
    Taci şi ascultă: corul de îngeri, căci de-acum vor zbura. 
    Priveşte şi-nvaţă: treptele-acestea, te urcă-n spre cer. 
    Fii calm şi te roagă: cuvintele tale, se-aud din eter. 
    
    Urmează poteca: de-i dreaptă, ea te va duce lin. 
    Aşteaptă: vei înflori albastru, în ramuri de măslin. 
    Fii liber şi-ntelept: şi veşnicia lumii, va fi mereu a ta. 
    Învaţă şi pe alţii: şi poate printre stele, vei străluci cândva.

Parfumul dulceag al florii de prun,
În săculeț de mătase aș vrea să-l adun,
Din trecute și negre, cumplite genuni,
Sakura renaște din albastre furtuni...

Alei preumblate de magnoliile-n floare,
Și-au rătăcit în eter, micuțele corăbioare,
Sub cerul ce-adastă lumea asta nebună,
Sakura ne-așteaptă sub clarul de lună...

Ecoul de clopot coboară din vechiul turn,
Cocoru-și dansează perechea nocturn,
Risipind în mătase ceața subțire,
Sakura vestește a lumii sfințire...

    Şi iată, cuvintele răzbunătoare-au crescut, 
    şi au căzut în mine, ca nişte ecouri, 
    stârnind adormite, albe maree 
    ce-acuma-mi sfâşie pieptul...
    
    Şi iată că, fără ruşine, 
    inima mea e smulsă afară, 
    să vadă lumea cu ochii miraţi 
    rănile din care se scurge lumina, 
    că sângele meu, nu mai e sânge,
    că-n venele mele, curge aur topit, 
    că-nsetate buzele mele, 
    oțet, au sorbit...

    Şi-am murit
    dorind câmpul cu florile 
    ...umbra pleoapelor mele 
    sub care adastă cerul cu stelele...
    şi toate visele mele,
    -n care, marea-mi susură valurile…

    Nu plâng, doar suspin -
    Căci mi-e sufletul prea plin,
    Nu plâng, doar zâmbesc -
    Fiindcă simt când te iubesc...
    
    Nu plâng, doar zbor -
    Către-un colţ albit de nor,
    Nu plâng, doar se ştie -
    Că iubirea nu-i pustie...

A nins mult peste suflet cu noapte

Așternându-se iarnă pe toate

Mă ascund între litere moarte

Căutându-mi cuvintele-n fapte

Fremătând biată inimă arde

Ascultând la o poartă departe

Amintirea șoptind ne-ntrebate

A nins mult cu tăceri adresate

Gândul lung meditând se abate

Umblă strâmb printr-e vise abstracte

Mă înfrâng două stele plecate

A nins mult cu secunde-alungate

Întrebând urma tălpii nomade

Îmi răspunde clădind baricade

Înghețând drumul pasului șade

A nins mult astupând orice cale

Fuge timpul crescându-mi etate

Goale ore zburând anulate

Unde sunt nu mai știe nici poate

A nins mult așteptându-ți aproape

Ma leagana tacerea

se scutura un vis

si cineva il plinge

dar este deja stins

aduna zile multe

arunca multe nopti

dece iti este frica

doar tu stii ca nu poti

si totusi prin durere

nu incetezi sa inoti

Te leagana tacerea

Incearca sa  sa mai poti.

Stau și mă gândesc

La zilele cu soare 

Când totul era un zâmbet

Când soarele era mare 

Luna și stelele se-ntâlneau

Azi e ploaie, mâine ninsoare 

Eu mă plimb, așa poate

Apare ziua-n care soarele rasare.

Pe străduța ce-o parcurg 

Parc-apare o raza de soare,

Soare ce de mult nu l-am văzut 

Că-n cap la mine i furtuna mare 

Cu rafale și războaie 

Între creier și inima mare 

Căci unul spune ce-l doare 

Iar celălalt nu-i da ascultare!

Nu-i da ascultare...

Pentru că ar afla ca doare

Dragostea ce pentru tine-i mare! 

Unul spune ce și cum 

Despre cum s-au scurs pe rand 

Toate sentimentele

Ca pământul printre degete.

Celălalt se revoltă

Până-n ziua primăverii 

Când ghiocelul se apleacă

Florile înfloresc iarăși 

Iar soarele apare 

Totul-i de un verde aprins 

Inima e fericita nevoie mare 

Iar creirul tot cu mâinile legate, 

Strânse bine, iar la gura scoci 

Căci inima speră 

Că după atâta așteptare 

Asta-i șansa,

Creierul sa vadă

Iubirea cea adevărată!

de Dicu Alexandra 

(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu) 

Te scriu cu pietrele de apă

în râuri curgătoare

Să te cunoască și peștii …

și caii ce se-adapă

așa … nemuritoare.

Te scriu cu stelele pe pământ

să se mire de tine și cerul

cât ești de strălucitoare,

Să te iubească cât te iubesc

și să rămâi … nemuritoare.

Te scriu cu dorul meu

pe o inimă deschisă

Să mi te trimit lui Dumnezeu …

ca o flacără aprinsă,

să te știu … nemuritoare.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Cuvânt adânc, curat și sfânt,

E darul cel mai prețios pe pământ,

„Mulțumesc” – o rază de lumină,
Ce-n suflet pacea o dezbină.

E firul care leagă oameni,
O punte-n clipele de vreme grea,
Un simplu gest, dar cu ecou,
Ce schimbă viața, ziua ta.

Când spui „mulțumesc”, ceva se-aprinde,
Un foc ce-n inimi calde se extinde,
Rostește-l sincer, din iubire,
Și lumea-i altfel, plină de-o strălucire.

Mulțumește vieții că te-a învățat,
Să prețuiești ce ieri ai ignorat,
Mulțumește clipei, chiar de-i trecătoare,
Că-n ea găsești o rază salvatoare.

Mulțumește celor ce ți-au fost alături,
Și celor ce-au plecat, prin vânturi,
Căci fiecare-a scris o filă-n carte,
Cu sens, cu lacrimi, uneori, cu fapte.

„Mulțumesc” e cheia către cer,
Un cântec blând pe-al vieții mister,
Să-l porți cu tine, în suflet nestins,

Suntem doar praf sub talpa timpului etern

Un mic detaliu în mișcare printre veacuri

Ne-am inventat un cronometru efemer

Uitând că inima de om nu-i ceas cu arcuri

De-are să doară suflet trist atins de dor

Nu te-aștepta să fii cumva băgat în seamă

Te-aruncă-n gol fără să simtă remușcări

De-ai fi pisică sau delfin te-ajută-n grabă

În alb și negru mărginindu-ne culori

Înlocuim iubirea caldă cu o rană

Lăsând s-ajungă biete inimi cerșetori

Frizăm ridicolul montând dragostea-n ramă

Să o privim contemplativ într-un muzeu

Reprezentare conformistă despre dramă

Să nu ne-atingă ne rugăm la Dumnezeu

Pierduți de inimă-necăm inima-n cramă

Oamenii toți sunt egoiști gândind la ei

Chiar și iubirea-i egoistă, nu te-ntreabă

Cu o tăcere închizând-o-ntre dureri

Pierduți de inimă vorbim într-o silabă

În echilibru învățăm cum să trăim

Goliți de suflet aruncăm dragostea oarbă

Iubirea sună-n poezii cuvânt sublim

Pierduți de inimă trăim fără dovadă