Sa tii minte mereu!

Mama – cel dintîi cuvînt, cel mai dulce zambet, 

cel mai sincer suflet, cel din urmă vis. 

Cea mai dulce voce, cea mai grea durere, 

cea mai mîndra floare, cea mai scumpa carte.

Mama – lacrima tîrzie, vesnica icoana, 

inger de-naltare, candela aprinsa! 

Candela a vietii, care nu se stinge,

care lumineaza si pe veci vegheaza!
 

Cine te iubeste adevarat

                   nu te schimba ,

                           nu te minte ,

                                 nu te foloseste ,

                                       nu iti provoca durei

                                            si nu te lasa la greu.

tu esti un întreg şi ocupă o mare parte din inima .

Ai mereu zâmbetul pe buzele acelea

care m-au făcut să uit chiar dacă pentru un moment ,

de probleme mele . tu ai un loc special

în fiecare colţişor din mine ,

şi esti la fel de special ca o stea căzătoare ,

fiecare părticică din mine îti aparţine .♥

Când eşti în brațele mele,

Şi capul tău se odihneşte pe brațu-mi stâng,

Iar mâna dreaptă mi se plimbă prin părul tău plăpând,

Şuvițe castanii in armonii stacate

Se înfiripă clasic pe vârfuri deşirate;

Alunec degetele pe claviculă tactil şi languros pe spate

Sincronic, tu...

Corzile inimii reverberezi in şoapte.

În amfiteatrul nopții, noi doi—o entitate.

De-am fost nimic ori nimeni... tu m-ai descoperit

Şi m-ai făcut maestrul de tine îndrăgostit.

Tu ești alpha..

Eu tot alpha sunt..

Două începuturi 

Două lumi străine 

Și un infinit...

În paralel atâtea lumi,

Atâtea litere, ne-am 

Întâlnit...

Tu ești oglindă..

Eu tot oglindă sunt

Și-un infinit noi reflectăm...

Tu ești omega..

Eu tot omega sunt -

În oglindă un infinit

De începuturi și sfârșit...

Dincolo noi ne-am întâlnit..

Noi suntem Alpha

Și lumi și vieți am

Străbătut cu fiecare literă...

Se apropie un sfârșit:

În oglinda marelui 

Omega răsturnat 

Universul-n cerc străpuns 

De noi - apoi nimic...

Tu ești alpha..

Eu tor alpha sunt..

Începuturi noi în 

Oglinda vechiului sfârșit!

    Şi totuşi iubirea duioasă,
    ca o lacrimă curgând albastră...
    Şi totuşi iubirea profundă,
    ca o aripă ce n-a bătut încă...
    Şi totuşi iubirea-lumină,
    ca un vers fără de rimă...
    Şi totuşi iubirea e-n noi,
    zăgăzuind torentele de ploi...

    Celor ce s-adastă-n umbra petelor solare,
    celor ce întorc lumina sfântă-n miez de mare,
    Durat-am templu-n pietre verzi,
    Şi ridicat-am către cer catargele-ntregi...
    
    Celor ce zdrenţuiesc în nopţi întregi dantela lunii,
    Celor ce-n tihna zorilor aşază roua lumii,
    Strigat-am mut în muget de furtună,
    Frânturi de-argint în razele de lună...
    
    Doar ţie, fără de care voalul mării nu cristalizează,
    Doar ţie, fără de care fluturii nu mai visează,
    În ropot de sălbateci nori, rămas-au scrise,
    Aceste gânduri mai de mult promise...

Înconjurat de tomuri de drept și legi astrale,

Pierd timpul fără plată, pe căile banale.

Dar prin vene un sânge-mi fierbe însetat,

Să te cuprind în brațe, dor neîncătușat.

Nimic pe acest pământ nu are o valoare,

Doar taina frumuseții tale e o floare.

Iar sufletul îmi plânge încet, neîmpăcat,

Când timpul mușcă crud din tot ce ne-a fost dat.

Pătrunsă dintr-odată de-o stranie blândețe,

A vrut și oarbă soartă viața să-mi răsfețe.

Mi-a șoptit slab, cu glas lipsit de orice vlagă,

De vânturi ce distrug o lume-ntreagă.

Atunci te-a ales ea ca să fii a mea,

Când viața-mi era aridă, rece și grea.

Când de averi și spirit eram cumplit de gol,

Iar frumusețea lumii nu avea niciun rol.

Dar tot ce aveam mai scump și mai curat

Era privirea-n care m-am salvat.

Te iubesc mult, dar n-am cum să te fac...

A mea pe veci...și-n neputință tac.

Refugiul meu e o coală albă de hârtie,

Unde-mi aștern o oarbă fantezie,

Ce mai aruncă o fărâmă doar

La foamea mea de tine, ca un har.

Cu mintea mea pot castele să clădesc,

S-ajung la un renume pământesc,

Dar n-am învățat, în mersul meu bizar,

Să-nalț vreun idiot pe un altar.

Când voi ajunge-n culmea de succes,

Și aurul va curge tot mai des,

Când voi arunca veșmântul de naiv,

Purtând un scop în lume, posesiv,

Mă tem, iubito, că n-o să mai fii...

A mea...în reci și sumbre bucurii.

Și de-ai mai fi... vei mai purta în priviri

Acel ceva din vechile iubiri?

Acel mister pe care azi, cu drag,

O tinerețe-l lasă pe-al tău prag.

Peste ani mulți, voi fi supus la munci,

Ce vor schimba și mințile de-atunci.

O sumă-n schimbul unui confort cert,

Ce nu dă înapoi trecutul inert,

Ce nu oprește timpul cu suspin,

Să te cuprind în brațe din deplin.

S-adormim blând, în noaptea de-altădată,

De orice griji și temeri dezbrăcată,

Dar mă tem că timpul cel grăbit,

Nu mă va lăsa să te iubesc la nesfârșit.

Dar poate că destinul, ce-acum îmi pare greu,

Va lăsa o poartă în zidul strâns mereu,

Prin ea să evadăm din lumea de prisos,

Păstrând în suflet focul cel frumos.

Și când ridurile vremii ne vor trece peste față,

În ochii tăi, iubito, voi regăsi dulceață,

Iar goana după bani va fi doar praf și fum,

Căci inima-mi va bate la fel ca și acum.

Să opresc timpul în loc e doar un gând deșart,

Prin foaia de hârtie pe care ți-o împart.

Nu-ți pot promite-n viață castele fără umbre,

Dar flacăra va arde prin vremurile sumbre.

Iar la final de drum, lipsiți de-orice mândrie,

Te voi strânge în brațe-n deplină armonie.

Când tot ce-a fost în jur va fi un simplu mit,

Îți voi dovedi că timpul, de fapt, ne-a îndrăgostit.

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!