Pentru el

A venit în viața mea fără să anunțe,

Ca o vară liniștită după ploi tăcute,

Acum aproape trei ani — și parcă ieri,

Și fără să știu, mi-ai devenit univers.

Nu erai doar prieten, erai mai mult de-atât,

Erai liniștea mea când totul era urât,

Erai vocea care știa ce nu spun,

Erai locul unde mă simțeam “acum sunt bun”.

Dar nu vezi mereu cât valorează cineva,

Până când distanța învață inima,

Și tot ce părea sigur devine amintire,

Un “ce-ar fi fost” pierdut în tăcere.

Au rămas doar fragmente din noi doi,

Râsete stinse și pași înapoi,

Și uneori mă întreb, fără răspuns clar,

Dacă și tu mai simți… sau a fost în zadar.

Nu te-am pierdut dintr-odată, ci încet,

Printre zile în care n-am mai fost “noi” complet,

Și doare nu doar că nu mai ești aici,

Ci că nu mai știu cum să te mai atingi… nici măcar din priviri.

Dar undeva, în mine, încă exiști,

În tot ce sunt și în ce nu mai ești,

Și poate asta e cel mai greu de dus:

Să știi că ai avut totul… și totuși s-a dus.

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Te-am cunoscut din întâmplare,

Când timpul curgea nepăsător,

Când sufletul meu obosit de-așteptare

Nu mai visa la vreo clipă de dor.

N-ai fost în planul unei zile clare,

Nici în visările de noapte târzie,

Ai apărut ca o boare ușoară,

Ca o ploaie blândă-ntr-o zi pustie.

O greșeală — așa părea la început,

Un joc al sorții, o coincidență,

Dar pas cu pas, în al tău sărut,

Am descoperit o altă existență.

Cu fiecare zâmbet dat pe furiș,

Cu fiecare privire care-mi vorbea,

Mi-ai șters din suflet tot ce era gri,

Și-ai lăsat lumină... fără a vrea.

Te-am iubit fără să-mi dau seama,

Fără promisiuni, fără cuvinte,

Doar cu tăceri ce străpungeau teama

Și cu emoții crescute-n cuvinte.

Ai fost greșeala care m-a salvat,

Rătăcirea ce m-a dus acasă,

Ai fost furtună ce m-a îmblânzit,

Și rana care n-a fost dureroasă.

Căci uneori, din pași greșiți,

Se naște dansul cel mai frumos,

Și inimile ce-au fost rănite

Se-mbrățișează, tăcut, duios.

Nu știu ce-a fost: noroc sau întâmplare,

Destin scris cu mâini de vânt,

Dar te port în suflet ca pe o chemare,

Ca pe un cântec fără cuvânt.

Și dacă viața m-ar pune să aleg

Din nou cărările, din nou greșeala,

Aș face același pas, fără vreun regret,

Spre tine — cea mai frumoasă greșeală.

În noaptea sfântă, clopote răsună,

Iar cerul se aprinde în lumină,

Hristos a Înviat, ecoul spune,

Speranța-n inimi iarăși se-nclină.

Sub ram de salcie și flori de crin,

Se-mbracă lumea-n straie de iertare,

Și fiecare suflet, trist sau plin,

Primește pacea blândei sărbătoare.

Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,

Cozonaci calzi, miros de sărbători,

În rugi și cântări, sufletele-s unite,

Pe drumul Învierii, printre flori.

Să-ți fie Paștele un drum curat,

Cu liniște și binecuvântare,

Hristos a Înviat cu-adevărat –

Să-ți fie viața plină de culoare!

Pe masă-s ouă roșii, lumânări,

Iar mielul stă cumin­te, ca o floare,

Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,

În fiecare casă e sărbătoare.

Și-n clopotul ce bate liniștit,

Se-ascunde-un dor de pace și iertare,

Căci Paștele e semnul cel slăvit

Că viața biruie orice-ncercare.

Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum

Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,

Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,

Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.

Nu e o umbră rece, ci o pajiște

Unde sufletele se odihnesc în pace,

E doar un vânt ce-n suflet se așează,

Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.

Cine ne va plânge, cine ne va vrea,

Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?

În liniștea eternității ne pierdem,

Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.

Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,

Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,

Căci în fiecare adio, în fiecare dor,

Se naște un nou înțeles, un nou fior.

Este liniște, este pace, este timp,

Este răgazul de care avem nevoie,

Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,

Ci un drum pe care toți îl vom urma

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,

Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,

Și din adio, o dulce veste grea.

Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,

Să-mi fii amintire ce nu doare,

Un dor ce nu mistuie-n abis,

Ci arde blând, ca flacăra de soare.

Mă vezi cum tremur printre amintiri,

Cum ochii-mi caută privirea ta,

Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,

Încă îți spun: nu pleca.

Dar dacă pleci — și știu că o vei face —

Fă-o cu blândețea pașilor ușori,

Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,

Când inima-mi mai bate în fiori.

Tu ai fost cântec, ai fost început,

Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,

Și totuși, între lacrimi și tăcere,

Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.

Mă țin de firul tău nevăzut,

De gândul tău ce-mi bate în tâmple,

Și-n fiecare noapte fără tine,

Îți simt parfumul strecurat prin umbre.

Te rog, nu-mi spune că a fost în van,

Că n-a durut și n-ai simțit nimic,

Că-n pieptul tău nu tremura un plan,

De-a ne iubi, măcar un pic.

Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,

Pune tu capăt, dar nu oricum,

Fă-o cu dragul ultimelor clipe,

Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,

Să pot pleca în liniște spre mine,

Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.

Sufletul meu de floare rară,

Care mi ai transformat viata într o vară,

Călduroasă ca o rază,

Esența mea drăgastoasă.

Drogul tău ma omoară,

Fiind parfumul tau de viață,

Iubirea ta de o substanță faimoasă,

Suflet cu esență trandafirată.

Care mi a mai luat odată din aer,

Pentru mireasma ta de înger,

Moarta când se ofilește,

Iubita când trăiește.

De-aș fi privighetoarea care zboară
Aș veni în fiecare seară
Si țe-aș cânta doar șoapte, de iubire, 
La tine, la fereastră.

De-aș fi luna de pe cer întinsă
Te-aș urmări în noaptea plină-n vis
Si ți-aș zâmbi pe margini de fereastră
Cu un sărut din stele lăcrimând.

De-aș fi soarele ce-n zori răsare
Te-aș trezi cu razele-mi sorite, 
Si te-aș atrage până la lumină 
Să te alin în doru-mi aurit.

De-aș fi pictorul ce desenează
Ți-aș picta geamul în culori albastre
Si, atunci, să te apropii de fereastră 
Si să mă prinzi din zborul chinuit.

De-aș fi trandafirul de-un dor aprins
Aș fi mereu iubită de-ai tăi ochi
Si dacă, deodată, tu mă vei atinge
Eu m-aș preface în tânăra domniță, cuprinsă de amor.

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

Sensibilă, ori poate o boală rară este, vânarea fericirii din instinct și din vorbe.

De multe ori ascunsă în carapacea grea câteodată sunt ca bomba grea cu un ceas.

O voce care-n vis șoptea mereu ceva sau poate doar speranța de a aștepta.

Multe nopți ascunse într-un ghețar uitat asemeni unui înger cu sufletul-înghețat

Speranța timpurie încă mai așteaptă să scrie un capitol de fericiri uitate.

Ca-ntr-un roman cu coperți prăfuitemă uit în rama vieții devreme jupuită.

Înțelegând distanta de a ști, de a nu ierta vocea răgușită printre pereți striga:

-Mi-e dor de  o iubire cum nu a fost cândva din mii de gânduri scrise eu doar atât vreau!

 Vocea  răsună în ghețarul rece și învechit deși îmbătrânit ca un copil sufletul asculta.

Frica și teama au început sa strige: -Oprește-te, nu sparge ghețarul inimii iubirii stinse!

Cu corpul îmbătrânit și sufletul rebel cu mii și mii de șoapte șterse, speranțe și așteptări

Spiritul rămâne deși nu ne amintim că viața frumoasă, e divină și de iubire.

După aceste vorbe ghețarul tăcut și obosit chiar și în răceala nopții părea de neclintit

Înlăcrimat, învins de vocea îngerului nocturn lacrimile eterne păreau a nu se mai opri

Asta-i povestea sufletului bătrân de neclintit.

O fata cu un vis pierdut, 

Scriind în noapte-o poezie,

Își amintește cât de tare a durut, 

Când a pierdut o bogăție.

Plângând in hohote mereu, 

Stergandu-si lacrima vărsată, 

Gândindu-se cat e de greu, 

Sa nu-l mai vadă niciodată. 

In noaptea rece, luna plină, 

II luminează usor fața, 

Mai scrie-un vers și iar suspină, 

Pana când vine dimineața. 

Aceasta fată e-autorul, 

Ce scrie trista poezie, 

Cu lacrimi ce ii ascund dorul, 

Pe doar o trista melodie. 

Pornește-un vânt de vară

Suflând apleacă lanul

Se-ndreaptă către munte

Cântând se mișcă ramul

Coboar-apoi spre mare

Ușor împinge valul

Plimbându-se în cercuri

Șoptind atinge malul

Prin apele sărate

Înoată-n lung delfinii

Sărind pe lângă barcă

Încântă pasagerii

Plutind fără de teamă

Se-arată pescărușii

Așteteaptă-n zbor pomană

Să prindă pufuleții

Din papură și trestii

Se-aude hărmălaie

Orăcăie brotacii

Tot cântă din cimpoaie

Apar și cormoranii

Egretele-s  vioaie

Ascund în cuib mezinii

Se-arată-n ceruri ploaie

Pe câmp rotesc ciulinii

Uscat pământul doare

Oftează mărăcinii

De apă setea-i mare

Furtuna răbufnește

În zări norii se-nfoaie

Stihia se pornește

Ne-ascundem în odaie

Privim de la ferestre

Spectacol de șuvoaie

Imagini de poveste

Curg apele puhoaie

Structurile terestre

Topindu-se se-nmoaie

Răsună-n cer orchestre

Prin nori lucesc văpaie

De-odată se oprește

Fug norii în convoaie

Apar crâmpeie-albastre

Lumina  se  înfoaie

Un soare dogorește

Cad razele greoaie

Grădina înflorește

Petale-n evantaie

Spre seară vine luna

Căldura se înmoaie

Ieșim cu toți-afară

Să facem o plimbare

Curând răsare noapte

Lumina se îndoaie

Adorm și cântăreții

E liniște-n zăvoaie