În ochii tăi

Te rog să-mi fii primăvară

În această toamnă fără de culori  

Și adu-mi de poți o sclipire magică  

Din ai tăi mirifici ochișori

Te rog rămâi aproape  

Nu pleca și tu acum  

Pe meleaguri depărtate  

Să-mi devină sufletul scrum

Te rog, mai dă-mi un ultim sărut  

Unul la fel de dulce ca la prima întâlnire  

Și o ultimă flacără-n suflet  

Aducându-mi o mică zvâcnire

Iar atunci când singur voi rămâne  

Te voi păstra în ale mele amintiri  

Cu acea gingașă privire  

Așa cum eram la începuturi

Și, o dată cu plecarea ta,  

Ia-mi, te rog, și toate deznădejdile  

Și-n liniștea nopții, amintirea-mi va aduce alinarea  

Iar, în vise, ne vom reîntâlni, iubita mea.

Te rog să-mi faci din al tău suflet sicriu,  

Un mormânt de veci, atunci când n-o să fiu,  

Atunci când, de lângă tine, ființa-mi va muri,  

Iar în urmă vor rămâne dureroase goluri.  

Să-mi faci din al tău zâmbet cu gingășie,  

O frumoasă coroniță împletită cu iubire,  

Iar din ai tăi ochi, pe care i-am iubit atât de mult,  

O rază de lumină să străpungă dorul întunecat.  

Cu vocea ta să-mi alini sufletul din păcură,  

Să-mi spui minciuni calde, să mă cuprindă,  

Iar apoi, urletele morților ce-mi înfioară auzul,  

Să fie estompate cu a ta șoaptă, precum aurul.  

Iar de-mi va fi sufletul trimis în eternul abis,  

Te rog să arăți tuturor ceea ce ți-am scris,  

Să le arăți cât de mult am luptat pentru amândoi,  

Neștiind că, într-o zi, totul se va opri pentru noi.  

Acum te las cu sufletul îngreunat, înger al meu,  

Să-mi porți cu durere sufletul în al tău suflet-cavou,  

Lăsându-mă să zac în iadul amintirii noastre,  

Fără a mai găsi o nenorocită cale de scăpare.

Dacă m-aș putea renaște și să-mi aleg orice viață,  

Mi-aș dori să fiu, de se poate, un singuratic fulg de zăpadă.  

M-aș naște din norii grei, ca o lacrimă de gheață,  

Iar după kilometri de zboruri, să ajung grăbit deasupra voastră.

Apoi să cad ușor pe rumenii săi obrăjori,  

Să-i pot atinge chipul iarăși, ca mai apoi să mor.  

Dar nu voi avea niciun regret dacă m-aș topi la ea pe buze.  

Aș fi, de fapt, cel mai fericit, sfârșitul să-mi fie legat de ea pentr-o veșnicie.

Și-n timp ce mă topesc, să-mi arunce un zâmbet plin de iubire,  

Amintindu-și cum îi șoptesc: te iubesc, frumoasă copilă.  

Apoi să ne luăm rămas bun, fără lacrimi amare, fără cusur,  

Să fie liniștit, fără urlet de nebun, schimbând prin moarte al speranței decor.

Cum se numește oare  

Acea persoană care moare  

De prea multă tristețe și dor  

În al serii amurg amețitor?

E oare acel băiețel iubăreț  

Ce odinioară era zvâcnet?  

Iar acum ce s-a întâmplat  

De e atât de dezolat?

Îl doare prea tare dorul,  

Gândul luându-și zborul,  

Către a inimii aleasă,  

Încercând să o găsească.

De ce plângi acum, băiete,  

Acum când pe cer sunt stele?  

Nu știi tu oare că-n al tău vis  

O poți vedea cu al său dichis?

Iar acum calmează-te ușor,  

Alungă-ți gândul disprețuitor.  

Zâmbetul tău reapărând,  

Pe-al tău chip cât mai curând.

Îți scriu această scrisoare, dulce miraj,  

Un mic poem să-mi aline puțin psihoza,  

Arătându-ți acum cât încă mai am curaj,  

Urletul sentimentelor amuțindu-mi groaza.

Știu că nu-mi vei citi acest plânset cu dor,  

Căci l-am trimis prin flăcări, fără destinatar,  

Dar poate îmi vei simți emoția înainte să mor,  

În această toamnă lipsită de-al tău dulce nectar.

Rămânând acum, nu singur cum am fost mereu,  

Acum am pixul, hârtia și zbierătul fără ecou,  

Gândul sur, noaptea și fantasma zâmbetului meu,  

Făcându-mi din rimă al singurătății mic erou.

Dar tot voi dispărea, înghițit de un suspin mut,  

Legat cu lanțuri de ură, de-un trecut carbonizat,  

Ars în focul iadului de iubirea de care s-a temut,  

Fără să am scăpare din acest cumplit infern nebotezat.

Acum, spre sfârșit, sigilez senin această scrisoare,  

Scrisă cu un stilou ce lasă în urma sa doar venin,  

Pe-o agendă din lacrimi de sânge, cusută-n uitare,  

Și ți-o trimit prin foc, arsă cu scântei si lacrimi fără destin.

Adio.

Iubirea adevărată trăiește doar în amintiri de odinioară,

Colorate în nuanțe de trandafiri și ciocolată amară,

Într-un sărut rece, scurt și trecător ca o ploaie de vară,

Și-n pragul unei zile ușor speciale, fără să doară iară.

Totuși vreau să cred că trăiește prin mine,

Și că iarna nu mă îngheață curgând prin vene,

Lăsându-mi sufletul rece, iar tăcerea tot cerne,

Făcând lacrima să nu mai curgă, nici blesteme.

Dar nu pot decât să las emoțiile să ofilească-n toamnă,

Uscându-se precum urletele lupilor la sărmana lună,

În timp ce muribundă încearcă să nu mai apună,

Odată cu iubirea mea, acum neavând cui să se expună.

Și totuși nu înțeleg de ce îmi mai doresc o primăvară,

Un anotimp în care sufletul meu să nu mai moară,

Iar culorile trandafirilor în sentimente să-mi reapară,

Simțind totul de parcă nu cunosc și-ar fi prima oară.

Si nu mai vreau, ca si in noapte
Sa ma despart de al tau sarut
Sa fiu in zori, iar  tu departe
Regrete , da, de ce - ai tacut?

As fi un nor , tu steaua mea
Clipeste steaua - n departare
As fi nimic, tu bagatia  mea
Bogatia in nimic e valoare.

Ofer, un viitor sub soare
Pe ape, dealuri si cimpii
Iti dau un tot in departare
Zburdind in zare, noi, copii

In luna plina te voi saruta
Tu firava copila, in departare
In amurg de soare, voi striga
Din mii de flori plutesti in zare

Tu mama ai, ai fost iubita ?
Nu stii ce e in suflet !
Esti rea, aproape ofelita
Tu stii ce am in suflet ?

A-și face un târg cu viața mea,

Cu câți ani a mai rămas în ea,

Mă pot lipsi de ei, doar 

Să-mi dăruiască anii copilăriei

Anii inocenții și bucuriei.

Să am încă odată,familia iubitoare,

Tata să-mi spună povești trăite,

Mama, să-mi facă codițe împletite,

Frații mai mari,să mă scotă afară 

Să ne jucăm pân-în seară.

Dimineața să ne strpim cu rouă,

Să ne ascundem sub ștreșini când plouă

Florile grădinii să înflorească

Să lăsăm pe luncă oile să pască 

Să culegem florile de salcâm de pe coastă.

In vale este un mic pârâu 

Pe maluri freamătă flori ca într-un brâu 

Simțeam că toată lumea-i a noastră

Copilăria se hrănea cu de toate

Pe atunci trăiai, fără să dai din coate.

Mica turmă ne îndeamnă spre casă,

Seara, toți ne adunăm la masă

Mama cu drag ne privește

Sus pe cer stelele, negrul nopții îl gonește

Visele, doar de bine ne sfătuiește.

În viața de mai târziu ...

Nori grei, și un destin nechemat

Și-a făcut un prost obicei 

Au găsit că la mine le este bine

Ursita mi-a ostilă....ce să fac ?

Să mă răzbun ...sau să tac ?

Ne-am cunoscut când liliecii abia înfloreau, 

Mi te amintesc flăcau, verde puștan.

Eu eram deja înrădăcinată, 

Grădina mi-era vastă.

E ciudat să te văd cu barbă acum...

Eu îți știam petalele albe, 

Poate ți le-am pigmentat prea mult, 

În acea noapte.

Când am făcut dragoste pentru prima oară

—Atunci în grădina mea; îți mai amintești?—

Floriile ne-au fost martore, 

Luna ne-a cununat discret, 

Deși eu eram a altcuiva,

Iar tu doar un bobocel. 

Nu neg greșeala făcută, 

De multe ori nici n-o regret. 

Te-am cultivat în viață 

Și în păcat drăcesc.

Astăzi, grădina mi-e ofilită, 

Liliecii au murit demult.

Tu ai cules altă floare, 

Eu încă sunt a lui?

Vreau, sa ma despart tine

Eu nu mai suport iubirea

Vreau, ca si in toate ziua

Nu mai vreau acelasi nume.

Sa alerg ca si in noapte 

Cum se misca alinarea

Sa nu vada disperarea

Lasa-mi inima in soapte.

Nu mai vreau aceiasi clipa

Sa o simt in disperare

Ca minciunile amare 

Usa este tot mai mica

Când haosul apare

La tot în jur el dă târcoale 

Nu-mi dă pace, nu mă lasă

Până nu îi cad în plasă.

Când haosul apare

Tu-mi ești liniște,  răbdare, 

Când eu țip,  tu îmi șoptești, 

Uite-așa mă liniștești. 

Când haosul apare

Tot în jurul meu dispare,

Mă-nvârt în cerc și din furtună 

Vine Liniștea să m-apună.

Când haosul apare

Chiar și sufletul mă doare,

Plânge după dragoste neatinsă

Spre tine pleacă o inimă aprinsă. 

Briza de toamnă umblă frunza în cădere

Tremură-n vânt copacu gol lipsit de ele

Storcându-mi verdele rugina curge-n vene

Anunță iernile sortite vieții mele

Se plimbă soarele vărsând lumină rece

Alungă zilele scurtându-le să plece

Caută nopțile visând să mă înece

Furându-mi zâmbetul tristețea mă petrece

Norul umbrește amintirile flămânde

Udând privirile cu lacrimă le-ascunde

Ploile caută absențele-n secunde

Lăsându-mi timpurile reci să mă inunde

Plutește ceața învelind orbă speranță

O țesătură din tăcere și distanță

Umblând cărările pierdute fără șansă

Încurcă pașii abătând drumul spre casă

Toamna bogată o adun într-o cămară

Întemnițând lumini vremelnice de vară

Stau pe-ntuneric așteptând o primăvară

Pierzând culorile sentința mă doboară