În lanț

Azi vreau să‑ți scriu ceva, orice,

Despre cum văd eu o lume mai bună și caldă,

Despre universul ce se întinde ca un covor de comete

Și câte stele-am putea număra împreună înainte ca vreuna să cadă.

Câte gânduri încap într-un vers ce nu vrea să rimeze,

Câți picuri de ploaie-mbracă o umbrelă în argint strălucitor,

De câte ori, de-a lungul vieții, omul își caută pacea privind pe-o fereastră,

Și cât de tare, în tăceri, de tine mi-e dor.

Azi vreau să‑ți scriu ceva, orice,

Despre timpul care, dacă ar vrea, ar putea aștepta, nici nu știu,

Despre norii ce se-adună și‑și schimbă formele,

Sau despre cât de greu îmi este când nu pot să-ți scriu.

Azi vreau să-ți scriu ceva, orice,

Doar ca să simt că, preț de-o clipă, amândoi,

Privim către aceeași stea, în același nopți pline,

Și totul devine un pic mai ușor între noi.

Aș vrea să mă pierd în adâncul ochilor tăi,

Unde se ascunde un mister nemărginit,

Să prind fiecare scânteie din ei,

Și să-mi amintesc prin ce lumi i-am mai iubit.

Aș vrea să aud îndeaproape bătăile inimii tale,

Să simt vibrația lor la mine pe tâmplă,

Iar aerul să miroasă a tei, a ploaie și… hmm… a tine,

Și timpul, în sfârșit, să ne ajungă.

Să simt palma ta strângând-o pe a mea ușor,

Șoptindu-ne cuvinte ca între complici,

Să-mi pierd degetele printre șuvițele tale,

Să te alint…

Deja mi-e dor de tine,

Cât aș vrea să fii… aici!

Când m-am trezit era târziu și frig,

Vânam un miez al nopții, nu ca-ntotdeauna;

Pe cer, scântei se împrăștiau, iar mii

De străluciri zâmbeau, și timpii stăteau împreună.

E fascinant cum, în noaptea asta,

Luminițele au putere într-un fel:

Aduc oamenii mai aproape,

Pentru că oriunde am fi, privim cu toții înspre cer.

M-am străduit, la fix, să prind tăcerea lumii,

S-ascult cum tace cuvânt cu cuvânt,

Priveam cum anii își scot pălăriile… tot priveam,

Și te țineam aproape la mine în gând.

Am mai rămas mult după aceea,

Cu gândul înainte, înapoi cu emoții;

Fie ca noul an să lase inima ta și inima mea

Să-și găsească singure miezul nopții.

Răsar din iasomii, insomnii

Somnul își întoarce fața spre vii,

Când pe-o parte, când pe alta,

Când pe stânga, când pe dreapta,

Și atâta că nu pot să întorc somnul spre soare,

Că dacă aș putea să-i dau alinare,

L-aș trimite pe urma călcâielor tale,

Să adune bucăți din bătăile inimii tale.

Tu ne privești așa, pe somn și pe mine,

De parcă n-ai ști că ne este frig fără tine.

Nu vezi că și viața din insomnii

Ne-o dai din cele mai înflorite iasomii?

Când pe-o parte, când pe alta,

Când pe stânga, cand pe dreapta,

Se răscolește somnul de nesomn,

Eu mă răscolesc de dorul unui om.

Si nu orice om, un om care mi se plimbă prin inima, prin piele, prin suflet, prin minte,

Că până și frigul acesta se simte

Ca prima ploaie după o secetă în care

Pământul a suferit de depărtare.

Tu și ploaia asta îmi sunteți totuna

Si-aș vrea să stați pentru totdeauna.

Și sper să nu-ți treacă prin minte nicio secundă că tăcerile mele sunt ce nu sunt,

Că dacă atunci când plouă asculți cu atenție,

O să auzi din picăturile care se frâng de pământ

Cum îți zic pe rând

Mi-e dor de tine mult, mult, mult, mult, mult.

Și nu doar când plouă, ci și cand te uiți într-o zi oarecare în univers,

Și-o sa ai surpriza sa te vezi…

Pe bucăți…

un ochi, o mână, un picior, o unghie, o geană, luna cu părul creț...

Că atâta am ajuns să te iubesc,

Că nu mai știu unde să te așez.

Cu ochii închiși te căutam prin lume

Și nu înțelegeam de ce nu te găsesc 

Când tu de fapt erai parte din stele

Un corp ceresc plutind prin univers.

Mi-am îndreptat privirea către tine

Și parcă străluceai tot mai intens

Atât de aproape, dar atât de departe

Sclipeai pe cerul negru fără sens.

Și parcă toate celelalte stele lângă tine

Se întunecau în semn de sacrificiu

Și împleteau liniștea ascuțită a nopții 

În legământul surd al propriului viciu.

Eram doar noi- eu pe pământ, tu lângă lună 

Nu ne vorbeam decât printre priviri 

Aveam ca martori numai stele stinse

Și un decor pictat din amăgiri.

Mă uitam ieri la nori

și mă întrebam oare…

Cum e să-i atingi cu adevărat,

doar pe ei, nu prin ploaie.

Apoi mă uitam la tine,

și cred că ești cea mai aproape de cum se simte un nor,

doar că la nori nu mă uit cu dorul ăsta sfâșietor,

cum mă uit după tine spre a-mi imagina

că atingerea unui nor ar semăna măcar puțin cu o îmbrățișare de-a ta.

Sunt adesea cu capul în nori,

dar știu că distanța dintre mine și-un nor de pe cer este mare,

și de fapt tu ești norul meu de pe pământul pe care stăm,

și vreau să te îmbrățișez atât de tare…

până când… fulgerăm.

Astfel, sper…

să întoarcem prin îmbrățișarea noastră,

o ploaie spre cer,

iar norii să înceapă să se întrebe cu “capul în oameni”

cum se simte să atingi un om, doar un om…

nu prin ploaie.

Le-aș povesti eu, dar am scris poezia asta când eram cu capul în nori,

iar dacă înspre mine chiar acum un nor s-ar apleca,

aș refuza politicos să-l ating pentru că de fapt totul a fost un pretext

să-ți spun câtă nevoie am de-o îmbrățișare de-a ta.

Mi-i roșu gurmazul de- atîta -ncordare
Si ochiul mi-i aspru de- atîta mirare.
O frunză pe apă, i-o frunză ce doare,
I-o mâina întinsă de-a morții salvare.

De cînd am ales să mă duc de la tine
Un sânge amar îmi curge în vine
N-au cum să -nțeleagă, străinii de mine,
Povara ce-o port, spre a lor fericire.

Grăbiți, ei m-au scos din brațele - ți reci,
Dar poate și singur ai vrut ca să pleci;
Departe de mine să fii tu în veci
Si doar ca fantoma prin față să -mi treci...

...Deschisă -i fereastra din nou către lume
Si ceru-i albastru, dar ochiu-mi apune
Din litere grele-n cercând să adune
Un nume, pe buzele mele, un nume.

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Dimentica la nostalgia!

Lo strappo della neve tra i bucaneve

Ha sempre uno scopo,

È un'eco dell'inverno che è passato,

Ciò che non risveglia più un sogno perduto.

Dimentica la nostalgia,

Niente più lacrime!

Canta sempre

La tua primavera!

Dimentica la nostalgia

tempo passato,

Canta gioia

Che ci siamo incontrati.

Un vecchio amore lascia ricordi,

Ma aprono anche strade verso nuovi amori.

Il sole a volte appare sorridente.

Dimentica la nostalgia,

Non parlare di lei

E dagli occhi azzurri

Asciugati la tua lacrima!

Dimentica la nostalgia,

È un argomento del passato,

Canta gioia

Che ci siamo incontrati.

Dimentica la nostalgia,

Niente più lacrime!

Canta sempre

La tua primavera!

Dimentica la nostalgia,

Non parlare di lei

E dagli occhi azzurri

Asciugati la tua lacrima!

E dagli occhi azzurri

Asciugati la tua lacrima!

Dimentica la nostalgia,

Niente più lacrime!

Canta sempre

La tua primavera!

Dimentica la nostalgia

tempo passato,

Canta gioia

Che ci siamo incontrati.

Dimentica la nostalgia!

Ești mereu în gândurile mele,

Și uneori chiar îmi zic:

Cum poți fi atât de aproape de mine,

Și totuși, niciodată nu pot să te-ating?

Ești mereu în gândurile mele,

Și uneori îmi doresc să te împiedici de-un gând,

Să cazi lângă mine în tăcere,

Și să rămâi acolo cât poți tu de mult.

Ești mereu în gândurile mele,

Pășești printre ele ca-ntr-o simfonie,

Noaptea se apleacă pe coate de stele,

Să te picteze în gânduri cu mine.

Ești mereu în gândurile mele,

O mare de flori de catifea.

Luna își scaldă lumina pe chipul tău,

Iar în mintea mea ești un fel de... tra la la.

Ani de a rândul ne leagă 

Idila noastră clandestină;

Blamați de o lume -ntreagä,

Noi ne iubim fără vină..

Răscoliți de vânt și ploi,

Împroșcați cu vorbe grele;

Nu ne lepădăm de noi

În pofida gurilor rele.

Născuți unul pentru altul,

Suntem stoici ca o stâncă;

Cuibărim in noi păcatul,

Chiar de cerul se oftică.

Ori ne frige ,ori de îngheață 

Ochii lor din umbră,

Nu ne vom topi în ceață,

Ori că doare,ori de tulbură..

Pășim pe -un câmp minat,

Cât vom rezista,nu știu 

Statului de renegat,

Căutând în van refugiu..

                   Ledi și Atos

Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :

Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau

la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,

deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate

copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-

stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și

tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am

hotărât  ca în timpul verii să-mi construiesc ...o

casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.

Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei  pe margini

una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...

Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,

la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă

de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare

la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și

mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc  eu

atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?

Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...

Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea

de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-

tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,

dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...

         Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,

împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era

ziua de mare ne jârjoneam  la soare,în jurul cuștii,până ne

prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.

Într-o zi însă ,niște străini  s-au apropiat de noi și  stăpânul

ne-a luat pe rând  și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu

n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.

Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...

La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.

Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă

credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit  cu

trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă

ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac

și mamele voastre ,dragi copii!

           Dar a venit și ziua nefericită,când  și mie mi-a venit rândul

să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-

țe ,m-a mângâiat cu duioșie  și mi-a spus:

-Gata băiețel, hai să-ți arăt  pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc

.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat

drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa  întâia la școală.

M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.

Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda

în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.

Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .

Era  un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia  răspundeam cu

proptitudine  când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt

Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân

atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.

Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.

Sunt un câine de rasă ,un Dog  german autentic, de talie mare,

cam cât un vitel  . Î n timp crescusem atâta încât puteam  să-mi

pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .

Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne

plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul

și ne priveau admirație : eu mare și Andy  un copil blond  și tare

frumos prietenul meu. Ce vremuri!...

A fost, în inima Atenei
Și-n al meu zadarnic dor
Chipul rece-al unei dame,
Chipul crudului amor;

Negre văluri înconjoară
Trupul alb și mlădios,
Dar patima de odinioară
Ascund ochi-i de abanos.

Marmura candide-i fețe
Ce-nflorește ca un crin,
Ascunde-o tristă frumusețe
Care nu-i decât venin.