ECOU DE STELE

Mama are mâinile calde

ca pâinea scoasă din cuptor

și ochii blânzi

ca două izvoare de lumină.

Vocea ei curge domol

ca un râu luniștit prin suflet,

iar zâmbetul -

o floare albă

deschisă în grădina inimii.

Ea e dimineața casei

soarele care aprinde ferestrele,

și umbra răcoroasă

când viața arde prea tare.

Mama e ca un pom bătrân,

cu ramuri pline de răbdare,

sub care copilăria mea

încă mai stă la adăpost.

În ochii ei

timpul se odihnește,

iar cuvintele devin

pâine, apă și lumină.

Și dacă lumea întreagă

ar fi un drum fără sfârșit,

mama ar fi mereu

casa la care

se întoarce inima. 

Nu din înălțimi curate i-ai chemat,

nici dintre cei deprinși cu lumina,

ci din pulberea dimineții anonime,

unde mâna știa munca,

iar inima - îndoiala.

ai scris cu ei începutul,

nu cu cerneală,

ci cu pași pe drumuri arse

și ai încredințat lumii

adevărul în vase fragile.

au purtat cerul în piepturi tremurânde,

au greșit, au tăcut, au fugit,

dar privirea Ta

i-a ținut întregi

dincolo de frică.

Unul a plâns până la sânge,

altul s-a îndoit fără să vadă rodul -

și totuși, din căderea lor

s-a născut temelia.

Nu i-ai chemat să fie drepși,

ci să rămână, să ducă focul,

prin vânturi potrivnice,

să spună lumii

că Dumnezeu a trecut

prin carne.

Și astfel, din oameni simpli,

ai făcut începutul veacului,

iar numele lor

au devenit drum.

Dimineața se așează peste sat

ca o rânduială veche,

iar țăranul, gospodar prin însăși ființa sa,

își începe lucrul

într-o tăcere plină de sens.

Basmaua femeii strânge laolaltă

grija casei și demnitatea zilei,

semn al cominității

într-un spațiu unde timpul

nu se grăbește să treacă.

La vatră, focul nu arde la întâmplare,

ci veghează pâinea,

rod al pământului lucrat cu răbdare,

dragoste și înțelepciune

simbol al unei ordini morale simple.

Plugul deschide brazda

cu o gravitate aproape ritualică,

în gestul acesta adunându-se

truda, speranța și încrederea

într-un viitor câștigat prin muncă.

Satul se constituie astfel

nu doar ca spațiu geografic,

ci ca formă de existență:

o etică a statorniciei,

o pedagogie a lucrului bine făcut.

Atâta timp cât vatra arde,

pâinea se frânge cu respect

și pământul este lucrat cu înțelepciune,

satul rămâne

o matrice vie a identității noastre.

Orașul urlă de reclame,

dar în tine

e un alt fel de zgomot.

Un vuiet care nu se vede

dar care te mută

dintr-o cameră în alta

dintr-un gând în altul

te oprești lângă vitrine.

Nu pentru ce vezi

ci pentru ce simți

când lumea tace pentru o secundă.

Respiri

în timp ce alții tastează

și tu înveți

că liniștea nu e absența sunetului

ci felul în care îl alegi.

Atunci pentru o clipă

întregul oraș se potrivește

cu bătăile tale.

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

Sub privirea înnorată

De iubire și de drag

Un vlăstar va crește mândru,

Aducând lumină în preg.

Palma mame-i e fierbinte

Când se plimbă încet pe frunte

Și când somnul se codește

Glas de înger îi soptește.

Lângă pat umbra veghează

La orce scâncet este trează

Câte griji au dat năvală

Le uită cu pruncu-n poală

O-mămică e bogată

Când mânuțe mici o cată

Și când gura mică-o chemă:

Cel  mai dulce cuvânt - MAMĂ-

       În zori de zi frumoasa lămâiță 

Își scutură și își resfiră a ei rochiță,

Plină de flori frumos mirositoare 

Te fascinează cu a lor splendoare 

Micuțe, gingașe, delicate 

De multe alte flori invidiate.

       De trandafirii cei înmiresmați 

Ce spun că sunt, frumoși și colorați.

Zambilele cu florile în ciorchin 

Se laudă cu al lor miros divin.

Nici liliacul,nu se lasă mai prejos 

Cu florile lui albe, albastre și chiar roz .

        Bujorul vrea să pară mai nepăsător 

Dar răspândește mirosul lui îmbătător.

Narcisele, micuțe și rotate 

Nicicum nu vor să fie date deoparte 

Și strigă cu toate într-un cor 

Noi,avem cel mai suav parfum mirositor.

         Parfumatul mărgăritar,le șoptește încetișor 

Toate suntem frumoase și cu parfum îmbietor 

Și în grădina asta parfumată 

Putem trăi cu toate laolaltă .

Se lasă seara peste perne grele,
Și-n candelă mai licăre-un cuvânt,
Te scriu, iubito, printre mii de stele,
Și-n gânduri te sărut încet și sfânt.

Nu dorm, că-n mine ard ca o făclie
Toți pașii tăi, zâmbetul și cuvântul,
Tu, care-mi ești și leac, și poezie,
Și foc, și mângâiere, și pământul.

Mi-e patul larg, dar inima prea strâmtă,
Când nu-ți aud respirația-n tăcere,
Când n-ai lăsat nici zâmbet, nici cuvântă,
Și totu-i dor, și teamă, și durere.

Pe pernă stângă-ți simt umbra-ntr-o parte,
Pe dreapta, doar o lacrimă coboară.
O noapte fără tine-i prea departe,
O zi fără iubire-i o povară.

Draga mea, cu nume de lumină,
Cu ochii de catifea și vis întins,
Aș vrea să dorm, dar somnul nu mă ține,
Când tu în piept, ca harfă, mi-ai rămas aprins.

Și dacă mâine-ar fi sfârșit de lume,
Te-aș căuta în stele, printre zări,
Ți-aș pune numele-n tăceri, pe dune,
Să-l ducă vântul peste veacuri mari.

Iar până dimineața să ne vină,
Te scriu aici, în vers și rugă blândă,
Ca Rege ce-și așteaptă-a sa Regină,
Într-un regat de flori și noapte-adâncă.

Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă

Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?

Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit

Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură

Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă

Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă

Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină

O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață

Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare

Tristul soarele iese pe cer,

O vede cum pleacă mâhnită,

Și o lacrimă caldă, cade disper,

Unde-i acum? Dar o întrebare venită.

Doi îndrăgostiți: luna și soare,

Dar în veci sunt despărțiti.

"Speranța ultima moare",

Sunt cuvinte doar vorbiți.

Răsărit și apus le separe,

Și nu vor fi niciodată împreună.

Cât de dureros este,

Că au o iubire comună.

Sinceritatea câteodată-i pedepsită

Când a minți, paradoxal, e mai cinstit

Prin omisiune să o taci introvertită

Decât să spui ceea ce simți nepotrivit

Să te prefaci că nu-nțelegi cu eleganță

Răspunzi mințind la întrebări ce-au stingherit

Urmezi cutumele zâmbind cu nonșalanță

În lumea bună a minți e potrivit

Vorbind sarcastic poți să cazi în aroganță

Măsoară-ți tonul să nu sune ascuțit

Rostește sincere minciuni fără substanță

Pune-ntrebări să nu rămâi descoperit

Ai grijă mare la expresie și nuanță

Cuvântul taie mai ceva ca un cuțit

Mințind excentric lumea-ți caută distanță

Fii sincer doar cât să nu pari un ipocrit

E complicat să înțelegi cumplita farsă

Sinceritatea absolută e un mit

Un a minți e absolvit de circumstanță

Mințind frumos poate să fie mai cinstit