CARTOGRAFIA UNEI APROPIERI

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.

Tăcerea se conectează lent

fără semnal, fără parolă

doar cu prezență.

Zgomotul se retrage

în foldere ascunse

ale zilei.

Îmi las gândurile pe modul avion

să văd

dacă mai rămâne ceva din mine.

Timpul clipește

ca un cursor obosit

așteptând

să fie scris.

Nimeni nu trimite mesaje

și totuși

simt că sunt chemat

de ceva mai mare

decât cuvintele.

La final

nu închid aplicația

las tăcerea deschisă

să lucreze în fundal.

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

Tăcerea se așează

cu gravitatea unui adevăr vechi

fără anunț

fără martori.

Zgomotul lumii se retrage lent,

ca o mare care își recunoaște limita,

lăsând în urmă

forme fragile de sens.

Îmi dezbrac gândurile

de urgență

de grabă

și rămân

într-o atenție pură.

Timpul nu mai curge -

pâlpâie

un cursor subțire

între ce a fost

și ce încă nu îndrăznește să fie.

Nu se scrie nimic

și totuși

totul se așează.

Iar clipa

pentru o respirație adâncă

își amintește

de eternitate.

Gândul se desprinde încet

din arhitectura minții,

ca o respirație adâncă

a lucrurilor nerostite.

Cuvintele nu se grăbesc,

au pasul domol al umbrei

care traversează amiaza,

lăsând în urmă

o ordine fragilă.

Timpul, tăcut și vast,

se adună între silabe

precum lumina în vitralii,

schimbând forma sensului

fără a-i risipi esența.

Mă apropii de spațiul alb

cu o luciditate blândă,

știind că acolo

gândul nu cere nume

ci doar prezență.

Scrisul rămâne o veghe,

un gest de a păstra deschis

acest loc interior

unde gândurile, libere,

se limpezesc în tăcere.

Și îmi e dor de tine în fiecare clipă 

De parcă zici că am fost blestemată 

Îmi ești chemarea mea tăcută 

Urletul meu, din inima-mi rănită.

Și îmi e dor de sufletul îmi spintec

Și nu mai știu cum să mă vindec

O-mbrățisare mi-ar prinde-atat de bine

Tăcerea însă te ține departe de mine

Mi-e dor de tine pentru totdeauna 

Lipsa ta știu... mă va măcina întruna 

Lipsă aducătoare de neputință si durere

Ce-mi fac sufletul și gândul să sufere...

Și iar mi-e dor și azi, dor imi va fi și mâine

Si-s toată un amestec de emoții 

Teamă, zâmbete, tristețe, uimire...

Și mă sufoc... din cauza intensității...

De ce să te aștept, când lumea se zbate,

În haosul zilei, tu ești calmul dorit?

De ce să te aștept, când inima bate

Cu dorul de tine, în ritm de ecou?

De ce încă-ți păstrez amintirea,

Când timpul totul va uita?

E oare vindecare, iubirea,

Sau doar un drum spre altundeva?

Oameni, priviți, căci lumea-i frumoasă,

De ce s-o strivim cu vorbe ce dor?

În suflet e-o flacără caldă, aleasă,

S-o-aprindem cu pace, nu cu fior.

De ce să strângem doar pentru noi?

Din palme întinse răsare iubirea,

Un zâmbet, un gest, o vorbă de-apoi

Pot naște lumina, pot șterge-amintirea.

Privește cel slab, ce-și pleacă privirea,

Întinde o mână, alină un gând.

Empatia schimbă tăcerea-n iubire,

Și-aduce speranța în chipul plăpând.

Că lumea-i un cerc ce-napoi ne întoarce,

Ce dai, vei primi, ce rănești, vei purta.

De-aceea, fii bun, căci doar binele-n pace

Rămâne pe veci și nu poate pleca.

Așează în lume mai multă lumină,

Învață să crești prin blândă iubire.

Când sufletu-ți dă, el mereu se-nclină

Spre zări mai senine, spre nemărginire.

Astazi

Cand pletele lungi

Mi-s albe

Ca zapada iernii

Ma visez

Copila mica...

Acea copila

Care obisnuia

Sa-si scalde

Trupul alb

Ca spuma laptelui

In acea tarana de apus...

Ce repde

S-a scurs

Nisipul din clepsidra...

Timp ireversibil.

Aud ecoul

Tic-tac-ului

Tic-tac-ul trist

Ce imi tot numara

Zilele,orele,minutele,secundele...ramase.

Uite!

Atat!

Am ajuns

La sfarsit

De drum-Drumul vietii...

Tot ma apropii

De acea usa

Care o vedeam

Din departare...

iar cand o priveam

Ma luau fiorii.

Nu am crezut

Niciodata

Ca atat de repede

ma voi apropia

De acea usa

Neagra si receee...

Nu am crezut

Niciodata

Ca atat de repede

Va trebui

Sa ma strecor

Prin ea-Moartea.

Ce pacat

Ca nu mai pot sa opresc macar

Timpul in loc...

Ce pacat...

Trandafiri ce-n umbră pier,

Petale-arzând în tăceri,

Răsfrânți pe zid, o amintire,

Dintr-un trecut cu strălucire.

Pe masă-i verdele de sticlă,

Iar floarea cade, parcă-i mică.

Un dans al umbrelor târzii,

Povestea vieții-n răzleții.

Au fost odată strălucire,

Dar timpul smulge-a lor iubire,

Și-n foșnet mut de frunze goale,

Ascund regrete ancestrale.

Chiar de se sting, rămân mărturie,

În umbre lungi, o poezie.

Iar raza ce îi mai atinge,

În floarea stinsă visul plânge.

Sunt întrebat de întrebări unde-i răspuns

Știu doar că sufletu-i răpus de o-ntrebare

Poate mai știi, eu nu mai știu unde-a ajuns

Pare că-i pus fără răspuns într-o uitare

Ce să mai fiu golit de suflet, parcă nu-s

Ce să mai știu când nu mai știi, și asta doare

Bătând în gol inima-mi spune că m-am dus

Fără de noi rămân o biată întrebare

Ce să mai caut întrebându-mă răspuns

Ce să mai uit abandonat în alungare

Ce să mai las când toate armele-am depus

Ce să mai ‚da’ când ‚nu’ e pus în acuzare

Ce să întreb dacă nu-mi vindecă răspuns

Ce să mai spun dacă n-aude întrebare

Ce să mai cad lipit de jos, totu-i mai sus

Ce să mai zbor când mă târăsc la întâmplare

Ce să mai azi dacă nu ieri sau în curând

Ce să mai eu dacă-mi lași tu o așteptare

Ce să mai nopți dacă nici zile și nicicând

Cine sunt eu când nu ești tu e condamnare