Prin livada înflorită!

Pășesc emoționat pe-aleea cunoscută

Care cândva, demult m-a dus spre tine,

Și unde am rămas până la astă vreme

Purtând și azi același nume-n buletine. 

Cărarea poartă încă multă amintire

Din timpul când pe ea călcam în doi,

Îmbrățișați cu sufletul plin de iubire

Ce ne-a cuprins în mreje pe amândoi. 

Privesc copacii aplecați de timpuri

Care cunosc ce s-a'ntâmplat sub ei,

Și care de-ar putea să spună vorbă

Ne-ar rușina de ce-am făcut sub tei. 

Eram atât de tineri, frumoșii visători

Crezând că vom schimba noi lumea,

Pân' într-o  zi când am gustat amarul

Și am simțit că la mișei..este puterea. 

Mă pun pe banca unde des stăteam

Și meditez la tot ce-am dat în spate,

Spre cer privesc și Lui îi mulțumesc

Pentru ce am, lângă a mea..jumate!

Mă duce gândul fără să-mi spună,

departe în copilăria mea din sat,

Și mă oprește lângă o poartă

zicându-mi, deschide ești așteptat.

Fac doi pași rapid pân' lângă gard

și privesc în curtea părăsită,

Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare

și casa pare a fi nelocuită.

Doar câinele mă latră dintr-o cușcă

și furios se uită către mine,

Parcă ar vrea ham, ham să spună,

nu te cunosc, pleacă străine.

Nu mai strig, privesc pe drum,

dar și pe-aici nimeni nu trece,

Treabă îmi fac scot o găleată

și sorb paharul plin cu apă rece.

Bag mâna în buzunarul hainei

și-ntrebător iau telefonul,

Îl sun pe tata și-i zic că am venit,

îmi zice da și-oprește tonul.

Trece un timp până deschide ușa

în mână cu un baston cu tijă,

Ochii îi plâng când chipu-mi vede

și-i șterge-ncet cu mare grijă.

Trage ușor zăvorul porții și vorbă

aspră aruncă înspre câine,

 Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....

să știi că te-așteptam pe mâine.

Ne așezăm pe banca de la drum,

ca să-și îndrepte spatele,

Și trist îmi spune de dureri și,

c-a-ncercat..toate tratamentele.

Este seară și se lasă cu răcoare,

așa că amândoi intrăm în casă,

Stăm de vorbă și ne povestim,

dar tristețea greu ne-apasă.

Deodată, mă trezesc și gândul

mi-l întreb nedumerit,

De ce m-a dus fără de știre la

locul unde am copilărit.

Profund în judecată mi-a explicat,

că n-am mai fost demult prin sat,

Să-l văd pe tata ce-i bolnav și

să vorbesc cu mama ce-a plecat.

Deabia acum eu rușinat am înțeles,

că gândul doar a vrut să-mi spună,

Să merg la tata cât mai des, până ce

soarele și pentru el, nu urcă..să apună.

Mă-ntorc în satul meu natal,

De unde am plecat demult,

Și multe lucruri nu îmi plac,

Când oameni-i ascult 

Pe uliți nu mai sunt copii,

Să bată mingea, să fure poame,

Și doar câțiva hâtri bătrâni,

Plângându-se că vor muri de foame

Pe drum mă întâlnesc cu semeni,

De vârsta mea și-mi e rușine,

Că nu mai știu să-i chem pe nume,

Timpul furând și de la ei și mine

 Ajung la cimitirul mut din sat,

Unde mama se odihnește,

Mă reculeg și flori depun,

Pe care ochiul le stropește,

Trec și  pe la casa părintească,

De care-mi este atât de dor,

Privesc la curtea cu verdeață,

Și-admir cerdacul cu pridvor,

Aici e locul unde m-am născut,

Și-am mers eu zi de zi la școală 

Cum aș putea vreodată să o uit,

Pe mama ce striga, copile scoală

De după gard mă uit la sat,

Care nu mai arată ca-nainte,

Văd multe case cu gard stricat,

Imaginea e totul și ea nu minte

Plec din satul care moare,

Trist și plin de-amărăciune,

Mâna tatei o sărut,

Și în gând spun..rugăciune!

Gândul meu zboară spre tine,

Ducând cu el iubirea mea,

Și-ți va aduce de la mine,

Ceea ce simt că-i dragostea

Te rog nu-mi pune etichetă,

Vreau scuza să-mi accepți,

Chiar dacă ea iar se repetă,

Și-ți este greu din nou să ierți

Nu pot veni cum am promis,

Să  ne-ntâlnim să discutăm,

Și să vorbim în mod deschis,

Nimic să nu mai amânăm

Distanța dintre noi e mare,

Și uneori devine apăsătoare 

Să nu te văd asta mă doare,

Și simt cum dragostea dispare

Sunt neliniștit și am o teamă,

Că ochii nevăzuți se pot uita,

Dar știu că mi-ai furat inima,

Și de la tine n-o pot muta

..................................

Voi încerca să vin în țară,

Unde îmi este dragostea,

Degeaba ai câștig afară,

Dacă trăiești departe..de iubirea ta!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mă plimb pe străzile pustii din sat
Pe care alergam, prin praful ridicat,
Acum e peste tot asfalt, dar ce folos
Bătrânii poartă boli..copiii au plecat.

Privirea mi-o strecor, pe după porți
Poate zăresc pe cineva ce îl cunosc,
Dar din păcate, pe nimeni nu zăresc
Așa că, spre cimitir degrab' pornesc.

Port în mâini, buchet frumos de flori
Pe care îl voi așeza, pios, pe lutul rece,
Sunt trandafiri, pe care mama-i adora
Până ce Domnul... a hotărât... să plece.

Vorbesc cu mama, tata și, simt durerea
Ce mă cuprinde, că ei... nu îmi răspund,
Nu mă opresc din vorbă și... multe spun
De ce ar vrea s- audă și-n, vis...m-afund.

Dar mă trezesc, cănd cineva mă strigă
Și numele-mi rostește cu-atâta bucurie,
Spunându-mi că, de prunc mic

...mă știe
Și-i fericit, cănd viața-mi scriu, în poezie.

Pentru moment mai uit de satul părăsit
Și de-ale sale suferinți, fără vreun leac,
Geaba prin amintiri, trecutul răscolesc
Mă resemnez și, cu prezentul, mă împac!

M-am rătăcit prin labirintul vieții,

Umblând să te găsesc pe tine,

Mi-am irosit toți anii tinereții,

Tot așteptând să vii spre mine

În tine am crezut și te-am iubit,

Și n-am privit vreodat' la altă fată,

În schimb cu ușurință m-ai mințit,

Fără să-mi spui că inima-ți e dată

Credeam că tot ce spui e-adevărat,

Când strânsi de mână ne țineam,

Dar vai câtă minciună s-a strecurat,

Iar eu naiv, cuvinte dulci șopteam

Visam ca împreună noi să fim,

Să ne iubim și să avem copii,

Unul de altul, să ne îndrăgostim,

Și frâu liber să-i dăm inimii

Și într-o zi totul s-a dărâmat,

Văzând-o-n parc cu un băiat,

Iubirea-n ură s-a transformat,

Făra-nțelege, de ce sunt înșelat

................................

Am suferit după a mea iubire,

Cu greu mi-am găsit liniștea,

Totul a devenit doar amintire,

Cand inima și-a aflat..

dragostea!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Foaie verde foi trifoi
du-mă viață înapoi,
du-mă-n sat, la mine acasă
unde stau mereu cu ai mei la masă.
Acolo-i verde, albastru, soare
găina-mi umblă printre picioare
auzi câinele cum veșnic latră,
pisica o vezi cum umblă după pradă.
Iată acolo sângele nu contează,
banu-i doar un număr,
iar locuința e a noastră.
E acel miros specific vechi
de o casă bătrânească
tărâm lăsat din moș strămoș
pentru generația ce urmează.
Acolo apa-i din fântână,
o pui la soare să se încălzească,
dar nimic nu e ca baia de copil făcută,
vara, în balie lângă casă.
Cu sare, roșia proaspăt culeasă
era gustarea perfectă de la amiază
și leguma ce cu trudă o munceai,
îți aducea un gustos, liniștit trai.
Mai miroseai o floare îngrijită de mâna ta
și pâinea mamei nu lipsea,
soba iarna mocnit ardea,
radioul era singurul sunet ce urechile ți le umplea.
Râsetele, muzica și voia bună,
un pahar de tărie ce te făcea să vorbești strună;
se adunau vecinii la poartă și vorbeau
de bârfa ce prin sat o auzeau.
Asta-i viața de la tară,
ce cu dor îmi amintesc seară de seară.
Asta-i copilăria ce mi-o amintesc
și sentimentul ce acasă îl numesc.

Sub cerul blând, cu zbor de rândunici,

Se-ntinde fluviul larg, cu glasuri mici,

Dunărea curge sublim mângâietoare,

Legănând păduri, câmpii și izvoare.

În ape joacă umbrele de plopi,

Maluri verzi ascund tăcuți cocori,

Vântul aduce miros de fân cosit,

Iar timpul pare-n valuri adormit.

Stoluri de pescăruși zidesc văzduhul,

Cu aripi albe, mângâind vălătucul,

De nori ce-și caută odihna lin,

În apa fluviului, oglindă de senin.

Dunărea, fluviu splendid, fără sfârșit,

Leagăn de viață, drum necontenit,

Îmbrățișezi anumite ținuturi felurite,

Aduci cu tine prin valuri, clipe liniștite.

Se așterne tăcerea in cărare

Și vâtul și boarea se ascund ...

E liniste în jur , pretutindeni ,

E căldura din amiaza cea mare .

Văpăi de foc se revarsă 

Pe case , pe pomi si pe haturi ,

De sfârâie sudoarea în țărână...

Se usucă câmpia , de cădură e arsă .

Se uită omul în zare , 

După un petec de nor , îi e dor ,

Că norul de vine e ploaie

Și firul de iarbă nu moare .

                   T.A.D.

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

Jeg elsker regn

Jeg elsker det vanvittige regnet det vil ha

Å falle, å skade, å være bare henne

Ved bordet i den samme rustne hallen,

Når ingen ber om svaret mottatt,

Jeg vil at hun skal bli!

Det er en besettende oppfordring til å dele behov

La det først og fremst regne over oss,

Når det tunge drysset kommer på avveie

De svever på himmelen og faller stive

Gal og naken!

Det er regnet på vinduene som faller skingrende,

Jeg sitter alene ved vinduet og likevel fraværende

Når ingen ber blikket om en referanse,

Jeg sier ikke til noen, ikke engang meg selv, at jeg håper

En nåværende sol!

Store bryllupsdråper drysser hardt

Brudgommens skjorte, Earth-king

Sitt alene ved bordet, gift deg og dra,

Tomnatisk og tung, tatt av vind,

Kyss smi!

Selv om det regner, er det jevnt

Med de kalde dråpene kaller det meg til å komme,

Fremfor alt, for å fortelle meg hva han vil,

Jeg elsker det vanvittige regnet akkurat slik det er

Å tro på skjebnen!

plictiseli de lună nouă

virusul mutant

tulbură apele-

stingher printre zvonuri

 Când bate vântul,

Frunzele se scutură.

Peste vremuri,peste ploi,

Copacul rămâne gol.

Peste fulgi,peste troiene,

Vântul bate cu frunze grele.

Vântul milă n-are,

Nici de lună nici de soare.

Când bate vântul,

De e primăvară.

Pe când mugurii ies afară,

Se scutură jos pe țărână.

Sau cad pe palme în mână.

Când bate vântul,

Se scutură amintirile,

A doua oară vântul bate,

Ne aducem aminte.

Se scutură frunzele odată,

Atunci când vântul, 

tot mai bate.

Poezie despre natură

Autor:🖤Zamurca Alina 🖤🖤