DOR DE RĂCOARE

Valuri de dor și de zbucium se sparg,

Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,

Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,

Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.

Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,

Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,

Dar alteori furtuna ne prinde în undă,

Și pierdem din noi sub cerul brutal.

Căutăm orizonturi, speranțe în larg,

Cu inimile pline de dorințe târzii,

Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,

Amintiri ce se pierd în nopțile gri.

Privim către stele, călăuze tăcute,

Dar și ele se sting sub norii prea grei,

Doar curajul din piept și visele mute

Ne împing să înfruntăm al vieții temei.

În spumă se-nalță povești ce dispar,

Iluzii frumoase, pierdute în zare,

Dar în fiecare furtună amar,

Se ascunde-o lecție plină de soare.

Timpul ne trece ca vântul pe ape,

Și pașii ni-i spală nisipul de dor,

Dar valurile vieții, cu ale lor clape,

Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.

În taina adâncului găsim alinare,

Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,

Și în inima noastră renaște o stare,

Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.

Așa ne poartă destinul pe val,

Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,

Dar orice furtună devine un mal,

Când sufletul crede în drumul său.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Vinter

--- 1 ---

Från luften sållar den fruktansvärda vintern snömolnen,

Långa resande trojaner samlade i en hög på himlen;

Flingor flyger, svävar i luften som en svärm av vita fjärilar,

Sprider frossa på landets bleka axlar.

Det snöar på dagen, det snöar på natten, det snöar igen på morgonen!

Med en silverkedja klär sig de stolta landet;

Den runda, bleka solen förutses bland molnen

Som en dröm om ungdomar bland de gångna åren.

--- R ---

Det är helt vitt på fälten, på kullarna, runt omkring, i fjärran,

Som vita spöken försvinner de uppträdda popplarna i smöret,

Och på den ödsliga sträckan, utan spår, utan väg,

Du kan se de förlorade byarna under de vita rökmolnen.

--- 2 ---

Men snön slutar, molnen flyr, den önskade solen

Det lyser och skingra havet av snö.

Här är en lätt släde som går över dalarna...

Det klirrade av skallror i den glada luften.

--- R ---

Det är helt vitt på fälten, på kullarna, runt omkring, i fjärran,

Som vita spöken försvinner de uppträdda popplarna i smöret,

Och på den ödsliga sträckan, utan spår, utan väg,

Du kan se de förlorade byarna under de vita rökmolnen.

E primăvară, îi simt căldura

Adusă de adierea unui vânt,

E timpul bun pentru-arătură

Și de pus sămânța în pământ

Ziua, e din ce în ce mai lungă

Iar nopțile încep să fie scurte,

Țăranul cu greu mai dovedește

Foc să dea la cei gunoi în curte

Copacii sunt încărcați de flori

Și colindați de roiuri de albine,

Nectarul să îl fure pentru miere

Ce noi apoi o consumăm pe pâine

Și peste tot e ciripit de păsări

Ce cuiburi fac prin rămurele,

În care zilnic vor depune ouă

Și-n timp puii vor ecloza din ele

Pe câmp tractoarele trag brazdă

Sub care vor fi puse semințele,

Și dacă cade apa binecuvântată

Țaranul îsi va umple hambarele

Diminețile sunt încă răcoroase

Și doar peste zi se încălzește,

Și-o vorbă din popor ne zice

De vrei cămara plină, din zori.. trudește!

În firul ierbii, e o mică floare,
Ce dansează, prinsă-n adiere blândă,
Ea retrăiește o poveste veche și plăpândă,
Ce-n sufletul nostru vestește o cărare.

Ea ne învață dorul de lumină,
Și-a pământului ardoare, ce-o hrănește,
Și-n fiecare fir golaș se regăsește,
O simfonie a naturii, ce mereu alină.

În a soarelui dulce scăldare,
Dansează ușor în vale ca pe o arcă,
Și tot ce o înconjoară e-o întrupare.
Prin unda-i de ardoare, ea ne farmecă.

În fiecare dimineață, se trezește,
Cu roua ce fin frunza îi foșnește,
Și îi aprinde culorile ca pe-o făclie,
Într-o lume plină de armonie.

Așa cum vântul îi șoptește tainic,
În limbajul său universal,
Ea îi răspunde în stil unic
Cu grație și demnitate, natural.

Într-o eternă simfonie a vieții,
Ce îmbujorează soarele-n amurg
Ascultă, ca în vis, cum șoaptele se scurg
Făcând abisului ofrandă porții,

Iar călătorului oferă drum în grație
Cu gânduri bune ce îmbie la frăție,
Ce în cântarul ei nemărginit
Va lua alaiul lumii ca un gând iubit.

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

Peste oceane mă mai gândesc la tine,

Poate fără să vreau, norii spun totul.

Privesc din nou culorile cerului,

Alte povești, alte priviri, pierdute în ceruri.

Mai curge o lacrimă nevinovată,

Sperând la vise fragede, ca un vis plăpând.

Poate văd un viitor incert,

Să simt o ardoare pe suflet.

Mai varsă un strop de lumină caldă, călire,

Și nu-i totul spus din vorbe și grai.

Aspirați norii pierduți spre zare,

Lasă roșul de smarald să reflecte ziua de apus.

Mai arde o flacără deschisă la fereastră,

Ascultă cântecul de odihnă al lebedelor fără pereche.

Așa cum cerul își așteaptă un alt început,

Noaptea ce tu înșeli ziua pentru o nouă zi.

Oare câta lume vede cerul?

Nu știm ce culori s-au spus,

Nu știm câte nopți s-au mințit pentru altele,

Nu știm câtă lume a zâmbit la tine.

Fata nostalgiei de lună,

Mai privește-mă încă o dată.

Iată, trăiești și în ziua pentru o clipă,

Dar tu săruți noaptea devotată.

Dar uite-mă pe mine tipărind pe toate,

Memorie de om, scos din momentul de glorie.

Să zvonească mereu un apus de soare,

Pentru muritorii iubitori de lumină strălucitoare.

Dragă tată ne este dor de tine

S-au spus vorbe grele

Care au durut...

Tu când vorbești de mama

Ai un nod în gât.

Te înfurii ,ești tare supărat,

Tată ,fără tine casa e pustie!...

Ce pot face eu?

Mama e mai calmă ,vorbește cu noi

Dar ,nici-o vorbă ce este cu  voi?...

Când o întreb de tine ,zâmbește ...

-Fii cuminte ,tata vă iubește

Dar e om ,și omul mai greșește,

Când se va desmetici !...

Sigur ,va veni .

          De unde știe  neaua

          Că-i vremea să se aștearnă

          Pe ramuri  și la tâmple

          Și că se face  iarnă?...

          De ce clipa netrăită

          S-a prefăcut în scrum?...

          Din toată iubirea  noastră

          Doar cioburi pot să adun?...

O lacrimă e un bob de rouă

Pe verdele crud , când nu plouă

O lacrimă e un strop de apă

Pe fruntea omului ce sapăâ

O lacrimă e un suflet rătăcit

E aripă de înger , iertătoare 

Între chemări și stigătul pierdut ,

Când inima-i o rană , ce te doare...

O lacrimă e o perlă în curcubeu

E drum închis ,e frica ce revoltă ,

E cupa de cucută  ce trebuie  s-o beau

E steaua  ce s-a stins  acolo sus pe boltă.

O lacrimă  imensă  tinde să se nască,

O lacrimă pe un obraz de țară 

Ce învăluie pământul ca o mască 

Lăsată-n  vitregie ca să moară.

Azi e mare sărbătoae ;

Doresc tuturor ce poartă numele

Constantin și Elena,sănătate,bucurii

și îndeplinirea tuturor dorinților!

Grijile se abat năvalnic 

Într-o eră zbuciumată

Toate relele din lume 

Peste -o vatră întunecată.

Lacrimi nu-s care să plângă 

Prin obidă și prin zloată 

Îmroșcați  cu nepăsare 

Un popor sărman înnoată.

Nu-i  nici vis nici  alinare

Ziua care vine doare

Zile cenușii, zile reci.

Cu mulți  ani în urmă să fie două-trei sute de ani

prin părțile noastre ,una din îndeletnicirile oamenilor

era creșterea animalilor ,mai ales cea a oilor .Cine nu

a crescut  oi nu știe cât sunt ele de docile și de pe urma

lor ,omul  , folosea tot : din lână își făcea haine și zestre

laptele și brânza , carnea era hrana lor de toate zilele .

Creșterea oilor era meseria celor harnici ,îndrăzneți ,cutezători .

Nu este o muncă ușoară ,să fii mereu departe de casă ,

de familie .Din primăvară până toamna târziu ,erau pe drum .

          Trashumanța  de prin Ardeal , Oltenia ,a ajuns  și prin

părțile noastre pe malul Prutului În  satul acela vechi ,era o fată

orfană ,care nu avea nici un rost.Au cunoscut-o ciobanii și au

făcut-o părtașă la paza oilor pe timp de vară .Această întânlire

i-a hotărât destinul .Era fericită ,avea un rost ,oile o iubeau .

Câ era fericită  Că era fericită o descoperă ,cei care o descoperă

cântând  la fluier .Până și oile se opreau să asculte doinele ,baladele

și dorurile  fetei singuratice .Povestea  spune că ciobănița Ileana

în zilele călduroase  se oprea la umbra  sălciilor de pe malul Prutului ,

și cântecul ei răsuna în toată valea .În toamnă turmele s-au retras la

iernat ,cu promisiunea  că se intorc la primăvaă .Povestea se repetă

,Ileana  ia turma în primire și-îș urmează destinul !,,,Pe malul stâng

al Prutului  era un tânăr Basarabean ce-ș pășrea  oile lui o turnă  mică .

          Încă din vara  trecută fusese fermecat de melodiile  ce îi 

mângâiau singurătatea .Începuse iar  să răsune valea de cântec .

Vasile  era curios  să vadă cine cântă ,se apropie  încet de mal și vede

cine era fluierașl .Cu picioarele în apa limpede o fată se răcorea și oile

în jurul  ei, se adăpau .S-a făcut nevăzut  în stufăriș ,meditând la ce văzuse!.

Până la urmă Ileana  și Vasile  s-au  văzut și au descoperit  că deși îi desparte un

hotar  de țară  ei  vorbesc aceiasi  limbă -limba  moldovenească -

          In toamnă  când  turmele  s-au retras  la iernat , Vasile  a trecut  Prutul

cu mica  lui turmă  de oi ,a luat-o pe Ileana de mână ,și au făcut casă nouă

și au avut  urmași  și urmașii lor alți  din generație în  generație  pănă  a ajuns la

mine .ILEANA   și VASILE  ALEXA  sunt strămoșii  mei  și ssunt mândră  că le

cunosc  povestea  și că  mai  trăiesc  cu tot neamul  ALEXA