Melancolie de George Bacovia în maghiară

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

De beste cateringservice

(ironisch)

Het is vrijdagavond, het is laat, we zijn te lui om te koken. Wat is er nog lekkerder dan een Quattro Stagioni-pizza? We kijken naar de tablet, we selecteren deze door op "Toevoegen aan winkelmandje" te klikken, we kiezen de saus en een portie gebakken aardappelen. Dat gezegd hebbende, drukken we op "Plaats de bestelling", we voeren het adres en het telefoonnummer in , kiezen wij de betaalmethode. We wachten kwijlend, worden hongeriger en hongeriger, kijkend naar de foto's van de schoonheden die ze tentoonstellen. Thuis zijn wij zó enthousiast, daarentegen komen er al een tijdje een reeks leerling-koks naar het restaurant. Ze kunnen niet koken, maar ze gingen het leren van chefs met tientallen jaren ervaring. Fouten van welke aard dan ook worden vergeven omdat ze nog maar aan het begin staan en omdat ze alleen door fouten te maken zullen leren. Het maakt helemaal niet uit hoe vaak hij een fout zou maken, dat hij misschien de pan, het koken, de hele keuken of alleen de keuken en de badkamer zou verbranden die via een scheidingsmuur met elkaar communiceren. Dus we krijgen telefoontje na telefoontje waarbij de chef-kok zich verontschuldigt dat de bak met glühwein is gebarsten, dat de pizza te gaar is, dat hij niet genoeg heeft gebakken, dat de kaas te veel smeert, dat hij geen tomaten en champignons heeft toegevoegd , dat hij geen kwarteleitjes had gezet (het is een beetje een dieetpizza), dat ze geen tzatziki-saus aan het menu hadden toegevoegd, dat ze de dosis Pepsi Twist met citroensmaak waren vergeten, dat de donuts met citroenglazuur waren 't deed het niet zo goed chocolade en andere...

Verveeld door zoveel uitleg (ik wilde niet eens uitleg, ik wilde alleen eten), vertelde ik de betreffende chef-kok vriendelijk dat ik het eten graag vóór 12 uur 's avonds besteld had, ik zou rond 7 uur' s avonds bestellen. De chef-kok begreep het, nam de leerlingen netjes bij de vleugel en stuurde ze naar huis met een opdracht om klaar te maken.

Zo kwam er rond 23:45 uur een jongen op de fiets vlakbij het blok aan, belt mij en vraagt of ik thuis ben (waar zou ik anders kunnen zijn op dat late uur?, op de markt?, aan zee op de klif?, ik bedoel serieus, waar zou ik anders kunnen wachten op een pizza, bevroren of verbrand, wat dan ook?), Ik vertelde hem dat ik thuis was, maar vroeg hem om de lift te gebruiken en naar boven te gaan. Het kwam aan, ik betaalde, nam de pizza met al het andere waar ik om vroeg en opende de doos.

De pizza was eigenlijk een Quattro Stagioni Happy Meal, inclusief speelgoed naast wat ik bestelde. Hij maakte een kindermenu omdat de leerlingen al het deeg hadden opgebruikt om pizza te leren maken en dat was alles wat er nog over was.

De pizza was lekker, het wachten was het waard na alle zenuwen en zorgen, ook al was het een kinderportie.

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas

să dăm un pic de frumuseţe

acestui ultim ceas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Um momento de sinceridade

Um momento de sinceridade

em vez de adeus

vamos dar um pouco de beleza

esta última hora.

nós não mudamos

é apenas uma opinião

Não tome uma palavra como garantida

ou um gesto insignificante.

Não, não mudamos

é apenas uma coincidência

Estaríamos de qualquer maneira

e tudo o que falamos

não somos dois estranhos

Meu amor.

Um momento de sinceridade

seria um gesto sublime

temos a coragem de admitir isso

que nos amamos.

Um momento de sinceridade

eles se lembrariam de nós

dos nossos bons anos

nos lembraria nesta última hora

Um momento de sinceridade

em vez de adeus.

nós não mudamos

é apenas uma opinião

Não tome uma palavra como garantida

ou um gesto insignificante.

Não, não mudamos

é apenas uma coincidência

Estaríamos de qualquer maneira

e tudo o que falamos

não somos dois estranhos

Meu amor.

Um momento de sinceridade

seria um gesto sublime

temos a coragem de admitir isso

que ainda nos amamos

Um momento de sinceridade

eles se lembrariam de nós

dos nossos bons anos

nos lembraria nesta última hora

Um momento de sinceridade

em vez de adeus.

Um momento de sinceridade

seria um gesto sublime

temos a coragem de admitir isso

que ainda nos amamos

Um momento de sinceridade

eles se lembrariam de nós

dos nossos bons anos

nos lembraria nesta última hora

Um momento de sinceridade

em vez de adeus.

Ce obiect are patru laturi,

Formă de patrat,

Nu putem spune că este chiar tridimensional, dar se pliază destul de bine pe orice suprafață,

Are mai multe întrebuințări:

Cu acest obiect putem șterge praful, ne putem șterge chipul transpirat, în el putem tuși, ne putem sufla nasul, când plângem și încercăm să ne revenim după depresie, când simțim nevoia să strănutăm în ceva și nu vrem să o stropim din cap până în picioare pe persoana de lângă noi, se poate pune și la costum la ocazii speciale sau îl putem pune lângă o vază de flori, pentru a mai adauga culoare mesei pe care stă.

De asemenea, un lucru important de precizat ar fi faptul că vine într-o varietate de modele, culori, desene, imprimeuri, unele au și texte scrise pe ele. Însă lumea care încă mai preferă stilul clasic, vintage și toate sinonimele de genul, îl are cel mai adesea într-o nuanță de bleu spălăcit, cum sunt și blugii prespălați, cu tot felul de pătrate mai mici, când de un albastru mai închis, când galben neon.

Obiectul descris nu ar putea fi decât:

Răspuns: रूमाल

Mitä se voisi olla?

Millä esineellä on neljä puolta,

neliönmuotoinen,

Emme voi sanoa, että se on aivan kolmiulotteinen, mutta se taittuu melko hyvin millä tahansa pinnalla,

Sillä on useita käyttötarkoituksia:

Tällä esineellä voimme pyyhkiä pölyn, voimme pyyhkiä hikinen kasvomme, voimme yskiä siihen, voimme puhaltaa nenäämme, kun itkemme ja yritämme toipua masennuksesta, kun tunnemme tarvetta aivastaa johonkin ja emme 'ei halua roiskuttaa sitä päästä varpaisiin jalkoihin vieressämme olevan henkilön päälle, sen voi myös laittaa pukuun erityisissä tilaisuuksissa tai voimme laittaa sen kukkamaljakon viereen, jotta väriä pöydälle, jolla se on istuu.

Tärkeä asia on myös todeta, että sitä on erilaisia malleja, värejä, kuvioita, tulosteita, joihinkin on jopa kirjoitettu tekstejä. Mutta klassista, vintage-tyyliä ja genren kaikkia synonyymejä suosivassa maailmassa se on useimmiten pestyn sinisen sävyssä, samoin kuin esipestyt farkut, joissa on kaikenlaisia pienempiä neliöitä, joskus tummemman sinisenä, kun neonkeltainen.

Kuvattu objekti voi olla vain:

Vastaus: रूमाल

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Trop de sensibilité

Une mauvaise sensibilité est bonne à sa manière. Il est bon d'être sensible, d'exprimer ses regrets quand quelqu'un a vécu des événements moins agréables, d'être avec lui, de l'écouter, de le rassurer, de le comprendre, d'apaiser ses souffrances, de soupirer avec lui, de pleurer avec lui. eux, de les envelopper quand ils ont froid, de les panser quand le chat les griffait (que c'était aussi de leur faute s'il les griffait, car ils ne savent pas jouer avec), de leur mettre un sac de glace du frigo sur une entorse à la cheville, essuyer leurs larmes, leur donner des médicaments pour faire baisser la fièvre, du baume à lèvres pour éviter qu'ils soient aussi gercés, désinfecter leurs cuticules qui saignent alors qu'ils ne savaient pas comment faire leur manucure, ils voulaient avoir des ongles plus longs qu'ils n'en avaient naturellement, parce que c'est la mode, et maintenant ils n'ont que du sang dessus, mettons des moustiquaires, pour qu'ils ne les mordent pas trop, sucent leur sang, ne transmettent pas le paludisme ou la fièvre jaune, prenons des insecticides, s'ils insistent encore pour entrer dans la maison, installons également un ventilateur pour disperser l'odeur des insecticides, gardons la fenêtre entrouverte pour que les moustiques n'entrent pas et que l'odeur de l'insecticide ressorte. Ajustons la chaudière pour qu'elle fournisse également de l'eau chaude, et pas seulement de l'eau froide, car cela nécessitera encore plus de soins. Les économies ne prennent pas vraiment en compte les besoins individuels des gens, elles correspondent davantage aux besoins égoïstes d’un seul homme.

Ne lésinons pas non plus sur les suppléments qui renforcent le système immunitaire, comme la vitamine C, qui a un goût délicieusement citronné et ne coûte pas trop cher, elle est abordable, vous pouvez l'obtenir à partir d'une simple limonade, alors n'avons-nous pas de raisons de nous abstenir de l'acheter .

Procureons-leur des chemisiers épais et moelleux, seulement bons pour rester à la maison. Prenons leur masque de soin visage, masque qui prévient l'apparition précoce des pattes d'oie et des rides d'expression. Nous sommes trop jeunes pour avoir des rides!

En général, la sensibilité est sœur de la générosité et de l’attention, mais que faire lorsqu’elle devient incontrôlable, atteint de nouveaux sommets, n’a plus de limites ? Est-ce encore une sensibilité bénéfique, saine et bien comprise ? Non bien sûr que non. Déjà quelque chose dans notre manière d’être grince, et cette sensibilité en est le principal symptôme. Il conviendrait de se poser des questions : « Pourquoi suis-je comme ça ? », « Est-ce que j'exagère ? », « Qu'est-ce qui me fait réagir si intensement à des choses essentiellement triviales ?

Vous trouverez la réponse perdue quelque part dans votre passé. La sensibilité dont nous parlons résulte-t-elle d’un épisode traumatisant de la vie ? Vous n'avez pas mis autant de temps que prévu à un examen et depuis, vous avez décidé de tout abandonner en pensant que cela ne sert plus à rien ? Ne vous a-t-on pas offert les opportunités que vous espériez ? Avez-vous été incapable, en raison des circonstances, de faire quelque chose que vous aviez prévu de faire ? Si la réponse est « oui » à au moins la moitié de ces questions, alors nous ne parlons pas exactement de sensibilité, mais d'une réaction indésirable à des choses qui se sont produites, qui nous ont blessé momentanément et ont laissé derrière elles une blessure non cicatrisée.

Comment une telle blessure pourrait-elle être guérie ? Le gratter de plus en plus. Assis et analysant, d’où vient cette colère accompagnée de sensibilité ? Tu as eu le courage d'aller dans je ne sais quel collège suédois. Et à 19 ans, il faut vraiment du courage, pour prendre son avion, pour quitter la maison de ses parents, d'une ville de province, justement vers un grand centre universitaire. Et là que voir, le chemin de la réussite et des facultés intéressantes à passer dans le CV, n'est pas seulement parsemé de moments paisibles, qu'elle est celle qui aime crier, hurler, humilier les étudiants pour ne pas prononcer parfaitement cette langue du nord - le germanique, que je ne connais pas parfaitement les temps, que je ne maîtrise pas la grammaire et la syntaxe... toujours parfait ? Je ne sais même pas ce qui serait parfait, ni à quel point cela serait parfait, et je ne pense pas que la perfection subjective devrait avoir de l'importance.

S’il existait des normes objectives, alors oui, cela vaut la peine d’y adhérer et d’essayer de les atteindre, car ainsi les progrès peuvent réellement être mesurés et observés. Alors que s'il s'agit d'objectifs qu'une seule personne souhaite, les autres non, cela n'a aucun sens de se comparer, de toute façon nous ne pouvons rien apprécier ou peser de ce que nous entendons. Il est certain que celui qui humilie les étudiants parce qu'ils ne savent pas parfaitement a le cœur d'un forestier qui abat des arbres sur un tapis roulant sans regarder ce qu'il laisse derrière lui. Oui, les critères d'évaluation sont très objectifs, comment pouvez-vous, en tant que femme de 58 ans, qui ne s'est entourée que de suédois toute sa vie, considérer qu'un étudiant de 19 ans doit être votre égal en maîtrise, en compétence ? Nous sommes là pour apprendre, si nous étions nés prêts à apprendre, nous ne nous inscririons dans aucune spécialisation et c'est tout, de quoi aurions-nous besoin si nous le savions déjà ? N'était-ce pas moins cher, pas de loyer, pas de trajet en train, pas de dortoirs, pas d'abonnement à une bibliothèque, pas de nourriture et bien d'autres services publics ? C'est drôle ce qui arrive quand des femmes de 58 ans vous jugent selon leurs propres valeurs. C'est comme si un étudiant faisait méditer à un enfant de 8 ans. Il sait à peine écrire dans sa propre langue à ces années-là, encore moins en anglais, en français... Ne serait-il pas traumatisant de commencer à lui reprocher pourquoi il n'a pas eu le temps de maîtriser parfaitement le contenu ? Alors que? que la personne qui donne des cours particuliers devient vague dans son expression ? Le temps, c'est-à-dire qu'il aurait pu négocier avec sa mère pour lui demander de lui donner naissance à 5 mois et non à 9 mois, comme c'est normal, d'apparaître au monde plus tôt, d'apprendre plus tôt, simplement parce que c'est ce que la personne veut qui donne des leçons. Il y a aussi la question du temps terrestre. Tant que nous vivons sur la même planète, nous disposons tous du même temps, 24 heures, pas plus.

Cette perfection subjective d’autrui fait naître des sensibilités de toutes sortes. Cela n’a pas non plus de sens d’aspirer à y toucher. Nous ne savons pas ce que veut la personne qui n’est pas contente de nous. On ne sait pas ce qu'il pense, comment il pense, ce qu'il préfère, ce qu'il ne préfère pas, combien, quoi, comment et dans quelle mesure.

La perfection subjective des autres est paralysante, tant sur le plan émotionnel que factuel. Si l’étudiante est humiliée à chaque fois qu’elle ouvre la bouche, aura-t-elle toujours confiance dans ses chances de devenir une bonne suédophone ? Trouvera-t-elle encore la force, au plus profond de son âme, de continuer, de vouloir pratiquer, lire, se perfectionner, jusqu'à obtenir l'aisance, la cadence et la musicalité de la langue ? Non, il n'y a aucun moyen. Il avait de bonnes intentions qui se sont effondrées en cours de route.

La perfection subjective d'autrui ralentit, refoule. C'est comme si votre professeur planifiait chaque son, quand le dire et comment le dire. Cette technique d'apprentissage ne vous intimiderait-elle pas ? Où est la passion, le charme, la beauté la plus irrégulière et la plus polyvalente du langage ? Quand aurez-vous le temps de vous concentrer sur le vocabulaire, la grammaire, la syntaxe et ce qu'elle veut alors que l'accent est toujours mis sur la façon dont vous parlez ? Cela ne devient-il pas un obstacle que vous ne pouvez pas surmonter ? Corrigé comme avec les tests à choix multiples. Vous êtes arrivé à une question à laquelle vous ne connaissez pas la bonne réponse, même si vous y avez déjà bien répondu. Que fais-tu? Est-ce que vous restez coincé là-bas et n'avancez pas, simplement parce que là-bas vous ne savez pas ? Ce serait une grosse perte, tant pour l’évaluateur que pour vous (en premier lieu).

En réponse à la perfection subjective des autres, nous devons construire notre propre ensemble de valeurs, notre propre perfection, auxquelles notre attention doit être objective, pour plusieurs raisons : pour ne pas atteindre cette sensibilité qui nous empêche de faire ce que nous voulons et de ressentir même cela. nous évoluons, autant qu'il est humainement possible, sans être contraints par les autres, par d'autres aspects et par d'autres circonstances.

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Forhistorisk fisk

Et hold af australske forskere og rumfarere har vovet at deltage i en mission, de aldrig har hørt om før, nemlig at tage en tur med den nye Kepler 170. Raketten er faktisk en prototype, der stadig er i udviklingsfasen, men blev testet. lovet, at de ville blive belønnet for deres tapperhed, hvis de vendte sikkert tilbage til Jorden.

Da de tog de risici, de er udsat for, indså, at de måske ikke ser dagens lys igen, accepterede de udfordringen, tog alt, hvad de havde brug for, fik to slags udstyr (en til når de er i raketten og en anden til når den vil måne, og de bliver nødt til at gå til overfladen af Jupiters måne Europa). Deres mission har til formål at udforske og analysere himmellegemet Europa, som der er hørt flere teorier om, men ikke noget konkret i det væsentlige. Mysteriet er så meget desto større, at det fik dette navn "Europa", et meget generisk navn, fordi der er Europas kontinent og dannelsen af Europa FM, men jeg ser noget bekendt i dette navn, tyder det ikke på en eller anden måde tanken om, at det kunne love eksistensen af livsformer, hvad enten det er mikroorganismer? Og hvis det er sandt, så: Hvordan ville en dag på Europa se ud?, Hvor mange timer har en dag der?, Hvad ville gennemsnitstemperaturen være? , Er himlen en bestemt farve der, som hvordan ser vi på Jorden?, Har de årstider eller er det evig vinter?, I betragtning af at det er en vandig planet, er der ebbe og flod?

Vores modige forskere vil give os svar på alle spørgsmål. Kontroltårnet sørger for at alle nødvendige kontroller udføres for at lette og motorerne starter, propellerne spinner hurtigere og hurtigere, de er slukket. De går gennem alle lagene af atmosfæren på planeten jorden, de ryster så godt de kan, de kan ikke engang holde øjnene åbne længere, og de har forladt atmosfæren. Nu bevæger raketten sig stadig mod Europa, men i et langsommere tempo, som om den flyder, hvilket den faktisk gør.

For at opsummere deres rejse vil jeg sige, at efter en måned ankom de til Europa, en måned hvor de kun overlevede på dåsetun, kapsler der erstatter daglige måltider, de er dehydrerede og deres knogletæthed er faldet. De har ikke været i bad i en måned, men succes kræver ofre.

De ankom, de steg ud af raketten, de gik på overfladen af Europas frosne hav. Faren for at glide og forstuve din ankel er ikke som på skøjtebanen, for tyngdekraften er ikke som på Jorden, jeg rører overfladen med mine fødder i ny og næ, ikke hele tiden, det er mere en springtur. Med en laser, der smelter, koger, gør enhver form for materiale flydende, slog de et hul i Europas overflade for at udtrække prøver, prøver af liv, hvad som helst. En elektrisk stang indsættes derefter i dette hul. Når den opdager væsner, vil den lancere et net, hvori den vil fange dem. Der er ikke engang gået et kvarter i Jordens tid, at de allerede har fanget noget. Hvad er meningen med at blive fanget, hvis han ikke kan komme ud af det hul, fordi det er for lille? Udforskere forstørrer hullet med laseren. De trak et stort dyr ud på størrelse med de strandede hvaler, der er i nyhederne. Jeg putter ham i en kuvøse af hans størrelse og tager ham med i raketten.

Han virker ret følelsesløs, idet han allerede dør af at blive taget fra sit naturlige habitat.

En af forskerne tager et atlas om havdyrenes anatomi på Europa. Se på den fisk, den ligner en brasen kombineret med en havkat. Munden er ret interessant, næsen er firkantet og har et overskæg.

Først troede de, at det var en sjælden art fra Felinae Purcicae natāre-riget, men efter at de havde stukket ham for blod, var DNA-testresultatet mildest talt chokerende.

Forskerne holdt fanget en frossen havkat, specielt ferskvandet Nebelung. Han var en af de få undersøiske Nebelunger (tilsyneladende ret gamle), der rent faktisk lever i månen Europas stille vand. Den var grå som Nebelung-kattene på Jorden. Den har form som en fisk, men ifølge atlasset ville den være katteagtig. Det kan altså ikke være andet end en sæl, hvis den både har katte- og fiskekarakteristika.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,  

Curgând încet prin codri verzi,

Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,  

Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.

Pădurile, ca niște umbre vii,  

Își murmură în taină basmul lor,  

Un verde infinit ce nu-l poți ști,  

Decât atunci când îl iubești cu dor.

Un vânt ușor străbate malul nins,

Cu flori de tei și miresme de vară,  

Și Dunărea, în sunet lin cuprins,  

Își spune povestea clară și amară.

O stea căzând aduce-un strop de vis,  

Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,  

Pe cerul clar, un tainic paradis,  

Ce-n fiecare noapte-i renăscut.

aproape de acoperiș,

iasomia

a-ncremenit într-un zâmbet de flori.

tărziu acasă,

despovărați, sorbim

împreună

ceaiul de tei.

timpu-mi ticăie vecin singurătatea
în lumea după sticlă
vânt se înăspri
toamna-şi lasă zdrenţe
în călimar cu frunze
ceru-şi pune mască
de nuanţă gri

apa-şi strânge pieptul
să-ntâmpine durerea
clipe putrezite
îmbătrânesc culori
pete stau de veghe
în veşminte negre
le aud cum strigă
uneori

urma mea sleită
împiedică o umbră
iarba zace verde
sub gloanţe moi celești
simt miros de moarte
frigul muşcă buze
frunzele-mpietrite
dorm scrisori cu vești

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankoli

Vilken stubbe, vilket gråt på hösten...

Och den vilda skogen ylar -

I snäckorna låter en bom,

Och damen börjar mer ynkligt.

- Lyssna, du, väl, älskling,

Gråt inte och var inte rädd -

Hör hur hårt, från djupet,

Jorden för honom kallar oss...

Se simte  mireasma verii

Cand noaptea canta greierii

Cand frunzele inverzesc-ingalbenesc

Si culorile lor se contopesc

Cand seara s-a lasat

Cerul roz-portocaliu se lasa imbinat

Dupa se lasa cu stele

De care se minuneaza fetele

In jurul focului danseaza ele

Cine-or fi ? decat ielele

Se simte mireasma verii

Cand soarele apune tarziu

Si incep a canta greierii

Cand rasete de copii se aud afara

Si mingi batute pana-n seara

Se simte mireasma verii

Cand dispare mirosul primaverii

Se dizolva ea cumva

Si se contopeste cu vara

Se simte mireasma verii

Cand pe la poarta vin rosierii

Cu rosii coapte,dulci

De te dor maselele pan' te culci

Se simte mireasma verii

Cand toti revenim la simple lucruri ale vietii...

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!