crochiu liric/6

flăcări stranii

adâncesc

tainele orizontului;

destine -desfășurate

pe treptele de-ncercări ispititoare,

desfoliază amurgul

în solzi de-ametist

iluzioniștii,

asemenea argonauților,

îmbracă

osemintele aducerilor-aminte

în lână

de aur .

la amurg

nori albi plutesc

în tăcere peste valuri-

imparțiale corăbiile

privind apusul prin prisma rațiunii: neprietenoase sunt păsările; ofilite-s florile; oamenii, din ce în ce mai distanțați, nu se mai recunosc.... și umbra poetului trecând agale printre stele... 

cu cât ne depărtăm- spre stânga, de centrul creației divine, valorile umane-și schimbă structura, modifică genomul, inversând sensul forțelor de progres spiritual.

un copil mi-a spus că numerele negative nu-s simpatice. 

este adevărat că numerele negative nu-s arătoase, totuși, ele-s necesare-n rostuirea vieții. 

lupta pentru a câștiga un loc pe zid, lupta pentru un scor de credit social mare, rupe aripile, dizolvă nemulțumirile.

la toaleta publică, aparatul distribuie hârtie după merit. 

neliniști- sculpturi de vânt, vârtejuri rotite de brațele de oțel ale unei caracatițe solare- oglindesc în oglinda brixel, siluete feminine temătoare. 

netulburat de sunetul sirenei, vânzătorul de-nghețată, proptit în picioru-i de lemn, privește îndepărtatul zbor al pescărușilor.

aripile se ating, nelăsând loc întristărilor. 

muțenia- unei foi albe de hârtie, poate trezi din adâncuri lumini nebănuite de iubire.

muțenia unei foi imaculate înspăimântă tiranul. 

disproporționate amurguri aduc- prin arhetipurile așteptării, semințele osificate-ale eroilor... plantându-le, într-un vuiet de tobe, pe aleea principală devastatâ de umbre. 

deja ninge... licori amăgitoare pansează vechile răni. până la prima stație,

viespea de mare-i blocată-ntre uși. 

mirosim adevătul din toate părțiile...

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei strălucesc în noapte..... 

vremea-i cam aspră, cercurile , din cubul lui metratron, se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i  de vânzare pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată, luna-și ascunde amărăciunea printre tufele de coral roșu. 

compromisuri pe genunchi, semne zodiacale aruncate-n fumul spiralat de salvie-albastră, gesturi obscene pictate pe treptele parlamentelor, toate aceste indicii-dintr-un scenariu de excape room, intensifică întunericul.

bietul om, împovărat de griji, făcându-și cruce, aprinde candela.

zâmbetul-abia schițat

al unui răsărit,

colorează cerurile

în turcoaz, albastru și portocaliu.

 din cele douăzeci și patru de tuburi,

sunetele se revarsă

într-o cascadă de triluri.

la Paris,

Angheluș Dinicu

slobozește

cântecul ciocârliei.

mass-media,

noua zeitate a zilelor noastre,

anulează toate regulile de bun-simț

ale meciului,

alienând și anesteziind spectatorul-

devenind

o

 oglindă concavă de reprezentare

a adevărului schilodit.

programul-pentru conversia

infinitului în finit,

transformă

 cercul într-un punct.

%

ieșind din paradigma cuvăntului

lui Dumnezeu ,

lăcomia are forma

unui jucător de poker.

Măiastra ciocârlie

Pasărea ce cântă-n zbor

Cu glasul înălțător,

Din stropi de duioșie

Și  triluri de veselie

Duce la cer cântul și clipa,

Albastrul i-a sărutat aripa

Mulțumindu-i că l-a atins

.............  

Cântecul nimeni nu i-a furat

Pe vioara lui ENESCU l-a presărat

Să fie în eternitate păstrat…

,, CIOCÂRLIA,, și vioara lui ENESCU

Întreg pământul au înconjurat,

Sunetul viorii a rămas neuitat….
Prea des vânători de ciocârlii în cete se adună și prea mulți nori întunecă cerul,  vrând zborul să îl frângă…                           

RĂMÂN NEMURITOARE  ,,COICARLIA,, ȘI VIORELE. 

Primăvara miroase a miresme îmbătătoare,

Aerul înmiresmat al pădurii e ca o floare,

Soarele se oglindește în bobițele străvezii de rouă,

Iar cerul este curat,luminos și plouă.

Vara copii cer vacanța,

Soarele toarnă pe jar toată eleganța,

Fluturii aleargă din floare în floare,

Natura toată e plină de farmec și culoare.

Toamna a zburat ca un stol de rândunele,

Poți să vopsești frunzele și fructele,

Pe stradă se plimbă iernaticul vânt,

Și lacrimile de ploaie,le porți în gând.

Iarna zăpada s-a așternut ca o mantie albă și strălucitoare,

Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde în zare,

Săniuța fuge,dar fulgi de nea cad ușor

Fluturii albii plutesc în aer, încetișor.

Toamnă după toamnă mă întreb

De ce ard frunze de noiembrie

Într-un suflet trecut și pierdut

Și de ce primăvara înmugurește?

Căci de ce mai arde ca să înmugurească

Ca apoi să ofilească toamnă după toamnă.

A sosit toamna,

În livezi creșteau copaci cu prune,

Este frig că iarna,

Fructele erau mai bune.

Din copăcei cădeau frunze,

Oamenii lucrau în fiecare zi,

Îți sărut mâna și te pup pe buze .

Până să mor, cât mi-aș dori eu, mamă,

Să iau lumea cum este ea, la pas

S-ajung acolo unde mi-e acasă,

Și poezia, pe hârtie glas

Să-mi cânte cucul până dimineață,

Să nu mai știu de mine decât eu

Să nu mă tem nici de apă adâncă,

Nici de furtună grea pe cerul meu

Tare aș vrea, până mai am inimă,

Să nu mai car trecutu-n ochii mei

Iar suferința, ce veșnic mă-nchină,

Să-și întoarcă pașii din drumul ei

Să pot iubi, fără să-mi fie teamă,

Cu sufletul isprava că-mi plătesc

Și-atunci vei ști, că sunt chiar bine, mamă

Nevoie nu va fi să-ți povestesc

Atât de lin curge mintea unei flori,

Ca rășina pomului împietrită,

Printre ochii lacrimile curg,

Învăluite în vină.

Petale de vanilie cad ca scrumul,

De vină stau lângă brad

Crengile subțiri tăietoare

Ard amar lângă prag.

Atât de alb este soarele

Că nu-l pot privi de jos

— Grâul, leneș, cochet; —

Grăiește câmpul violet, roz;

Și sub soare seninul tace,

Așteptând norii ca un semn de omagiu

Picături de lumină pe piele

Îmi aștept cu drag mirajul.