A Z

Mă întreb cu ce am greșit eu oare 

Când fericirea doar o amintire pare.

Zâmbetele tale dulci s-au dus departe, 

Iar acum o mare de regrete ne desparte.

Drumul meu după pașii tăi se ghida, 

Ritmul inimii mele doar tu îl puteai schimba, 

Dar nu mai e nimic cert în lumea de astăzi, 

Și doar cu tine acum aș găsi ale realității oglinzi.

Cu gândul dus departe, dar mereu la tine,

Știu că doar vina mai e-n suflet la mine

Si aștept și doar la greșelile veșnice mă gândesc, 

Până când, tristă, singură și îngândurată ațipesc.

O vreme, m-ai făcut să mă simt liberă și curajoasă, 

Însă acum orice hotărâre a mea mi se pare copilăroasă.

Cu tine puteam fi oricând, oricine, 

Dar am rămas să fiu eu doar cu mine.

Poate că povestea noastră se încheie aici, 

Poate că am să aștept de furie să te vindeci, 

Sau poate că voi accepta și acum vina ca fiind a mea,

O crimă obișnuită în lumea pașnică din iluzia ta.

Acum pustiul e aproape 

Și in curand va domina,

Va cuceri o inimioară 

Care cerșea iubirea ta.

Și de pustiul il voi invinge,

Sa ști ca te-am uitat.

Sau poate te am lângă mine,

Așa cum am visat.

O, omule  oricare ai fi tu din lumea. întreaga

Cum poți să spui că iubirea ta e foarte mare

Când tu asta nu dovedești nicidecum

Trăirea ta diferă de la cer la pământ. 

Iubirea se vede prin fapte, nu prin vorbe

Prin ceea ce arăți în fiecare zi din viață

Mereu vrei să arăți ceea ce nu ești

Căci și vorba te dă de gol prin trăirile the firești! 

O omului ce mari răspunderi ai tu oriunde te găseșt

Pentru cei ce Domnul I. a pus lângă tine

Domnul a murit pentru întreaga omenire

Și ei trebuie să afle de la tine, despre a Domnului mântuire! 

O omule astăzi te îndemn :trăiește prin credință

Ca să ai cu Domnul în viață biruință! 

Lucrează mai mult pentru Cel ce spui că e Domnul tău

Ca să nu te amageascā intr. una Cel rău! 

O, omule înțelege că iubirea se vede la orice pas

Iubirea se vede chiar dacă este fără glas

Ptin ceea ce faci în fiecare zi, prin trăirea ta pe care o știi

Departe de Domnul, departe de veșnicii! 

Trezește, te omule și vino. ți astăzi în fire

Pregătește-te să fii chemat sus în împărăție

Iubirea să crească de.-acuma în tine mereu

Până te vei întâlni în aceea zi mare cu al tău, Dumnezeu! 

Cu greu eu mai ridic din cap, 

Privirea spre înaltul cer.

Căci azi, eu tot ce mai zăresc în faț, 

Sunt umbra și picioarele. 

sunt trupul neînsuflețit pe care nimeni nu-l îngroapă, 

o tainică strigare de ajutor care niciodată nu grăiește îndeajuns. 

mă poticnesc în ascensiunea acestei morbide călătorii 

care perseverează cugetul meu asupra suferinței. 

o, suferință care mă sfarmi îm mii de bucăți

și mă conduci spre disperare, 

nu realizezi că am fost odată și eu o mică scânteie 

cu aspirații la viitor? 

nu știi cât am tras și am zbătut să mă aflu în această clipă, 

și totuși îmi râvnești la rău. 

cad, nu mă mai ridic, 

cad, curg, sunt de neoglindid 

în paradisul efemer al realității vieții sau senina rază a dimineții. 

cad, plec și nu mă mai întorc, 

cad, mă duc ușor. 

șiroaie apa care din râurile paternității în această seară, 

colindată de glăsuirea ambientului plumburiu, 

mă face dintr-o dată să ies din nonșalanța aceasta caraghioasă 

cum de am ajuns aici? 

dezamâgesc, întristez și chiar supăr pe mai marii mei, 

pe prețuitul meu tată? 

am ajuns la capătul disperărilor, și am lumea toată

la picioare, la degetul mic. 

pot să iau acum decizia finală:

mâine pot începe din nou, cu dreptul

să conduc întreaga seninătate a viscolului inimii mele, 

sau să închei aici, să ating ultima pagină 

a monologului vieții mele. 

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

Căsuța mea de la țară

N-am văzut-o  de astăvară

Stă tăcută în livadă

În strai alb ca de zăpadă.

Uneori  mi-e așa de dor

De căsuța cu pridvor ,

De florile de mușcată

Și de nucul de la poartă!...

încă un vis lăsat

printre crinii imperiali

când mă voi trezi

știu unde este

vântul tăios

spulberă nisipul-

sufletele rătăcitoare

duse aiurea

Iarna rece tu gheata

Printe amintiri trec

Iarna rece tu viața

Mi as dori sa mai petrec

Iarna rece tu ninsoare

Printe poezii te pierd

Iarna rece tu arzătoare

Fa ma te rog sa mai cred

Iarna calda tu foc

Da mi ceva mai rece

Iarna calda,nu poți?

A fii a mea feblețe

Iarna soare tu rece

Ai sa vezi intr o zi?

Iarna nu mai poate trece

Cât te iubeam de mici copii.

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Nerfs d'automne

C'est l'automne, ça bruisse, c'est le sommeil...

Les arbres, dans la rue, soupirent ;

Il tousse, il pleure, il est vide...

Et il fait froid et il y a du brouillard.

Les amants, plus malades, plus tristes,

Sur les routes, ils font des gestes étranges -

Et s'en va, du sommeil éternel,

Ils tombent lourds, mouillés.

Je reste, et je pars, et je reviens,

Et les amants m'attristent profondément -

J'ai envie de rire inutilement

Et il fait froid et il y a du brouillard.

În pădurea lină, răsare soarele,

Iar vântul șoptește printre crengile dese.

Mângâie iarba, roșie și verde,

Și cerul se-ntinde cu stele ce se pierd.

Râul curge blând, mereu înainte,

Iar florile zâmbesc pe câmpuri de miresme.

Copacii înalți își dansează frunzele,

Și totul respiră într-o mare liniște.

Natura vorbește în limba ei tăcută,

Fiecare frunză, fiecare fior,

Ne învață să fim simpli, să trăim fără frică,

Căci ea e acasă, ea e a noastră, tot mai aproape.