Orașul dintre vii(acasă)

Pentru că uneori o iubire nu se uită, doar se învață să respire altfel..

Astăzi n-am plâns. Și totuși... mi-ai fost în gând mai mult ca oricând.

Ciudat, nu?

Să nu doară și totuși să știu că ești acolo, în mine, ca un strat de lumină care nu se mai vede, dar care încă încălzește aerul.

Am fost în Moldova, în locurile unde sufletul meu e mai aproape de cine sunt cu adevărat. Am râs. Am fost ținută de mână. Am fost iubită de familia mea. Și pentru prima dată, n-am mai simțit golul acela acut pe care îl lăsai în urmă de fiecare dată când îmi aminteam că te-am pierdut.

Dar nu. Azi nu te-am pierdut. Azi te-am simțit... altfel.

Nu ca o durere. Ci ca o amintire care nu cere nimic. Care doar e.

Elasticul de pe mână încă stă acolo.

Nu mai plâng când îl ating.

Îl strâng în palmă ca să-mi amintesc că, la un moment dat, cineva mi-a fost acasă.

Tu.

Când eram la bunici și simțeam că mă clatin din interior, primul gând a fost:

„Dacă ai fi fost aici, totul s-ar fi liniștit cu o singură îmbrățișare.”

Nu pentru că ai fi spus ceva, ci pentru că ai fi știut să taci în același fel cu mine.

Și poate că tocmai asta mă doare cel mai puțin acum – că nu mai sper să revii, dar nici nu te las să pleci de tot.

Ai fost iubirea mea tăcută.

Aia care n-a cerut nimic, dar a dat tot.

Aia care mi-a crescut sufletul și mi-a învățat scrisul să sângereze frumos.

Iar acum... poate nu te mai iubesc în același fel.

Poate nu te mai vreau înapoi.

Dar te port.

În elastic.

În versuri.

În gândul de „prima oară când ne-am întâlnit”.

În acel „dacă lumea s-ar sfârși, te-aș vrea lângă mine”.

Nu știu dacă ai știut vreodată cât te-am iubit.

Dar știu că, și dacă într-o zi ai să citești asta, n-ai să râzi.

Ai să simți.

Pentru că ai fost acolo.

Și pentru mine, acolo a însemnat tot.

Momentul despărțirii

Sper că știi ce mult mă doare…

Am pariat iubirea pe un „bine”

ce a dispărut în nenumăratele zile amare.

Am vrut să mă întorc,

am vrut să nu mai fug de ce mă doare,

am încercat să nu te mai rănesc,

dar știu că a fost un eșec… te-am secat și pe tine, și pe mine.

Au fost prea multe lacrimi,

prea multe finaluri triste,

prea multe „reușim” spuse în vânt,

iar eu am fugit…

și da, știu că te-am rănit.

Te-am scris în poezii… Doamne, n-ai idee ce aș fi vrut să nu ajung aici.

Umerii mei, ce păreau de piatră, s-au prăbușit

și a căzut tot ce știam că înseamnă „noi”.

Iar rimele astea sunt amestecate,

căci îmi vin în minte prea multe amintiri,

iar promisiunile nerespectate

mă seacă din ce în ce mai mult, noapte de noapte.

Dar prefer ca asta să fie ultima poezie despre durere,

despre mine, despre tine, despre „noi”.

Așa că îți spun: fii un om fericit!

Și uită tot ce am trăit.

Fii fericit și bucură-te de viață.

Nu uita că ești o persoană importantă.

Găsește-ți adevărata liniște.

Meditează, învață, TRĂIEȘTE!

Îmi pare rău că te-am rănit…

Nu a fost intenționat.

Și sper să știi doar atât:

te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu.

Dar vreau să plec,

căci știu că te rănesc…

Te iubesc…

Dar acum am să plec…

În locul meu… sună atât de ciudat

Și mă doare că amândoi am uitat

Că, la un moment dat,

Eu eram cea la care mult ai visat

În locul meu… azi mă dor cuvintele,

Nu mai știu cine sunt, ce fac, ce vreau de la mine,

Căci amintirea cu „noi” nu îmi dă pace,

Mă bântuie, îmi face zilele amare

Cândva eram doar noi printre lume

Și îmi plăcea că știai să mă iubești,

Fără să pară că mă înlocuiești,

Iar apoi m-am lovit prea repede

De ceea ce se numește realitate

Alt nume, alt glas, altă ființă ce îți pare divină,

Altă iubire, alt râs, altă lume senină,

Îți colorează lumea? Ciudat, și eu făceam la fel,

Dar ai uitat, nu știu cum să îți spun altfel

Pentru că eu eram singura lumină clară din al tău întuneric,

Mă venerai, eram o zeitate, himeric,

Îți deschideai lumea în ochii mei,

Mă făceai să par înger printre zmei

Și acum e ea, cea care îți dă viață,

Ai scăpat de durere, e la mine, o țin intactă,

În inima mea, fiecare problemă rămâne

Și mă apasă, cu fiecare minut ce trece

Ți-aș cere să te întorci,

Să fim iar ca înainte,

Să mă simt iubită

Într-o lume ce îmi pare străină

Dar nu vreau să vii înapoi,

Chiar dacă înlocuirea cu ea m-a durut,

Dar nu accept să îți mai dau o parte din mine

Care să ardă și să se stingă fără încetare,

Doar ca să primesc o rază de soare

Și să o pierd prea repede printre norii gri

Sunt clipa ce trece și nu lasă urme,

un gând rătăcit printre visele sumbre.

Sunt pașii ce merg fără drum desenat,

și timpul ce curge, dar nu m-a iertat.

Sunt umbre ce cresc pe pereți de tăcere,

un glas fără formă, un dor fără vreme.

Sunt vântul ce mișcă o frunză căzută,

și visul ce pleacă ușor, fără luptă.

Sunt valul ce vine și pleacă tăcut,

un nume uitat într-un colț nevăzut.

Sunt liniștea dintre cuvinte pierdute,

și clipele grele, prea des nevăzute.

Nu caut răspunsuri, căci nu le mai cred,

mă țin de tăcere , e singurul pled.

Când lumea adoarme, mă simt mai aproape

de ceea ce sunt: o întrebare-n noapte.

Am fost cândva soare, acum sunt nor fin,

ce trece prin ceruri, cuprins de suspin.

Dar nu e durere, ci doar rătăcire,

o pace ciudată, o veche iubire.

Poate că-n mine nu-i foc, ci doar jar,

nu-i zbor, ci o aripă strânsă-n hotar.

Și totuși, în noapte, cu inima grea,

încă mai simt că voi ști cine-s… cândva.

Mi-ai spus odată

că sunt „cel mai bun lucru”

și am crezut…

nu cu mintea,

ci cu tot ce aveam mai viu în mine.

Am pus cuvintele tale la păstrare,

le-am făcut casă,

le-am făcut adevăr.

Și azi…

le-ai spus din nou.

Dar nu mi le-ai spus mie.

Le-ai aruncat la fel de ușor

cum mie mi le-ai dat

ca fiind ceva rar.

Și nu doare că e ea.

Doare că sunt aceleași lucruri mici.

Ce făceau întregul în mine:

Aceeași replică,

același ton,

același „pentru totdeauna”

care, aparent, ține până apare altcineva.

Și stau și mă întreb

dacă eu am fost reală

sau doar primul draft

al unei povești pe care o repeți

până îți iese perfect.

Dar știi ce doare cel mai tare?

Nu că ai ales-o pe ea.

Ci că ai făcut din ceva unic

Să fie un obicei.

Și ai lăsat în mine

ecoul unor cuvinte

care nu mai știu

dacă au fost vreodată doar pentru mine.

Mă dor lucrurile pe care nu le-am spus,

Ca niște scrisori arse înainte de a fi citite.

Care au rămas prizoniere în mine.

E o liniște care țipă pe dinăuntru.

Mi-am spus că timpul o să mă vindece,

Că vântul o să-mi răcească dorul.

Dar parcă bate la fel de accelerat

La amintirea a ceea ce părea uitat.

Din tot ce-am fost

Azi am rămas o umbră cu glas stins,

Un „n-are rost” spus prea devreme

Și un dor care nu știe să plece.

Foaie verde bob de rouă

Vreau să-mi fac o casă nouă,

Casă nouă și frumoasă 

Uneva mai jos pe coastă.

Casei mele o să-i pun 

Ușă largă primitoare ,

Cu ferești scăldate-n soare

Și când o aă fie gata ,

Să primesc lume aleasă

Copilașii mei iubiți 

De nepoței însoțiți .

Sus în deal așez căsuțe

Cinci sau șase nu se știe

Câți prieteni vor vrea să vie,

Să petrecem împreună 

La șfârșit de săptămână.

Când ne prinde dimineața 

Ne dregem cu un păhărel 

Si mâncăm un mititel ,

Și punem țara la cale 

Parcă am fi la guvernare,

Ne așezăm pe mal de apă 

Ne uităm mereu în zare ,

Poate peștele apare ...

Ce locuri dragi, ce amintiri

Mã copleşirã iarã,

Cu-ai lor sãlbatici trandafiri

Şi cu-a lor primãvarã!

Cu oameni buni şi prietenoşi,

Sfidând prejudecata,

Cã şi vecinii de la Groşi

Îl salutau pe tata.

Cu fraţi, surori şi prieteni buni

Ce-mi alungau tristeţea,

Cu meri tomnatici şi cu pruni

De toatã frumuseţea!

Cu zile lungi, cu nopţi de vis

Când se-ncingea vãiuga,

Când ceru-ntreg era deschis

Sã ne primeascã ruga!

Cu grâu şi lapte, din belşug,

Cu var ascuns în apã,

Pe care, boul prins în jug,

Nu poate sã-l priceapã.

Cu nesfârşitele plimbãri

Cu jocul nostru, MOARA,

Şi cu peniţe-n cãlimãri,

La lumânare, seara.

Cu ghiocei vioi, în crâng

Cu somnu-ascuns în gene,

Cu ochi bãtrâni, care mai plâng

Azi, dup-atâta vreme!

Cu vântul ce fãcea prãpãd,

Cu planuri ne-mplinite,

Cu-acelaşi drum, pe care vãd

Acelaşi cârd de vite.

Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,

Copiii de-altãdatã;

Cu cânt de mierlã, în zãvoi,

Cu cretã coloratã.

Cu dascãli şi cu diriginţi

Cu-a lor cãrare oablã,

Când nu eram copii cuminţi,

Ne şi scoteau la tablã...

                  ☆

Prin norii vremii, diafani,

Le vãd acum, pe toate,

Cu peste patruzeci de ani

Dacã privesc în spate.

Prezentul vrea, cu orice preţ

Ca sã te pierzi cu firea!

Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,

Rãmâne amintirea...

Nu da tu clipa ta de-acum

Pe zece, ce-au sã vinã!

Şi nici al fericirii drum

Pe-o traistã de fãinã!

De timpul tãu, neapãrat

Te-agaţã şi profitã!

Cãci viaţa care ni s-a dat,

Se meritã trãitã!...

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

Timpul trece și schimbă totul,
Dar în inima mea, am rămas același copil.
Mă întreb dacă voi mai prinde vreodată
Răsăritul cu voi, cu aceleași zâmbete.

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

Mi-e dor de lanul meu de grâu,

Mi-e dor de fânul moale,

Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,

Când el o ia la vale!...

Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou

Rãsadul meu şi ceapa

Şi sã aud acel ecou,

Când Bunu' bate sapa!

Mi-e dor nespus sã mã mai duc

La pândã, în Fundata,

Şi sã mã urc în vârf de nuc,

Ca sã mã vadã tata.

Mi-e dor de Cornu rãcoros,

Mi-e dor de Câmpu-Babii,

Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,

Cu Cipri şi cu Gabi!

Mi-e dor sã stau şi sã mã mir

Cum trec pe drum, flãcãii,

Ca sã se uite ore-n şir,

La peşti, la Gura-Vãii.

                   ☆

Cumplite doruri te cuprind,

De mamã şi de tatã,

De dulcea linişte din Grind,

De satul de-altãdatã!

Te vezi aievea, peste vremi,

Plimbându-te-n grãdinã

Şi-n tine însuţi tu te temi

Cã nu au sã mai vinã...

La aceeași masă ne întoarcem

Pășind mereu același prag,

Ce duce-n casa părintească

Unde, așteptându-ne cu drag,

Când revenim din lumea mare

În casa-n care am crescut,

Ne-așteaptă mama zâmbitoare,

Cu dor de anii ce-au trecut.

Viața, ne desparte într-o clipă,

Cu voința de-a pleca,

Dar casa părintească nu se vinde,

Și nici nu o mai poți uita.

Nu poți uita al mamei zâmbet dulce

Și pâinea caldă a bunicii…

Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.

Acasă totul pare altfel,

Aici, cu-adevărat simt că exist,

Mă simt iubită și aleasă,

Și ei sunt bucuroși c-am revenit.

Eu pot pleca în depărtare,

Și pot călători mereu,

Dar inima și sufletul mă doare,

Când mă-așteaptă acasă neamul meu.

Mă bucur c-am ajuns aici,

Aici e viața mai frumoasă,

Alături de ai mei părinți,

Așa e, când mă-ntorc acasă.