Basm sau vis?

Fâșie albă de mătase

Aruncă azi pe cer ?

Prinde seninul ,

Închidel în carte ,

Din curcubeu fă-mi cupolă

Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .

Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,

Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,

Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...

Și un cântec de privighetoare 

Se zbate pe iarba cosită de valuri -

Mă scol cu brațele pline de daruri

Bolta e plină de stele 

Si noaptea-i calmă sub ele,

Șoapte fredonez ușor 

Și te chem iubit-o ,că mi-e tare dor.

Însoțit  de lună doru-mi pribeag

Se așterne chiar la tine în prag

Să-ți păzească  în liniște somnul

Și vise frumoase să dea domnul.

Când ești ,sau te simți pierdut

Nu - ți srica ziua plângând ,

Că n-ai rude ,că n-ai prieteni,

Că te auzi ,singur vorbind.

Un prieten  devotat poate fi  un cățeluș

Unul viu, nu cel de pluș

Un companion  grozav .

Te salută  din codiță ,

Te măngâie cu lăbuța ,

E pe post de sonerie....

Și câte alte nu știe ...

Câte acestea vi le spun

Le-am trăit cu adevărat !.

Nu mai  sunt înstrăinat .

Am un prieten mititel ,

Și mi-e tare drag de el ,

Știe când îmi fac cafeaua ,

Și o beau ,stând lângă geam

Lui îi dau o gustărică

Ne înțelegem din privire

Amândoi acum știm bine

Cum e ,când ai un prieten

Lângă tine!...

Am încercat să te creionez

Așa cum te-am cunoscut eu

Dar orcât m-am străduit 

Nimic n-am reușit.

Despre tine nu pot vorbi

Decât la superlativ.

Deși afară-i cald 

Și un soare blând străluce

Lunca-i înverziră 

Și merii înfloriți,

În câmp plugarii ară,

Și în vii se taie vița,

Pe drumul înserări

Mai scârție căruța,

E viață pretutindeni,

Eu nu le pot vedea 

Ascunse-s parcă 

De-o jalnică perdea.

Astă seară  am plecat 

La urat și semânat

Fraților, stați pe lângă geam

Să vă urez de noul an. 

Urătura-i din străbuni 

Când oamenii erau mai buni

Și datenile s-au pătrat 

Cu tras de brazde și cu semânat.

Omului de la oraș, altă urătură-i fac

Să aveți căldură-n casă, ce pune pe masă,

Să aveți bani mai mulți în pungă

Și să vă găsească anul, într-un loc de muncă.

Dă Doamne să nu fii concediat 

Că atunci ești un om terminat.

De nu poți plăti facturile 

Nu te mai ajută lacrimle.

Celor, care sunt bogați, ce să le urez?

Oameni fără milă, fără nici un crez,

Pentru ei nu-s legi, nici datini

Ce știu ei ce-s alea lacrimi?

Eu, urez : pensionarul, angajatul, zilierul,

Și pe cei cu punga mică.

De ce le aduce anul nou, au frică,

Au bugete mici, sunt mereu datori 

Sărăcia, îi doare mult de sărbători.

Dragilor, vă urez, să aveți răbdare,

Nu se știe, când va fi și soare,

Nu uitați, să rămâneți oameni buni,

Așa, cum a fost ROMÂNUL din străbuni! 

, 

Trecuseră câteva zile și cei doi, Iulia și Gabriel, erau într-o stare stabilă, dar existau suficiente motive de îngrijorare. Iulia era încă menținută în stare de comă indusă, rana de la cap fiind destul de adâncă. Nu era transportabilă și o echipă de neurochirurgi se deplasase la spital. Cât despre doctorul Gabriel, acesta își revenise complet din punct de vedere fizic Asistenta încerca să nu-l tulbure prea mult. Asistenta șefă devenea pe zi ce trece tot mai agitată, iar doctorița Zamfirescu privea neputincioasă la acest tablou al disperării și incertitudinii care se contura chiar în fața ei. Era oare posibil ca acea lovitură să fi afectat memoria doctorului? Și de unde până unde această poveste cu baronul Aaron von Pieler? O bătaie ușoară întrerupse gândurile doctoriței.

— Intră!

Asistenta se strecură în biroul directoarei de parcă ar fi vrut să nu fie văzută. Alături de directoarea spitalului era și Doamna, asistenta șefă.

— Chiar voiam să te chem. Acum că am scăpat de inundații, vreau să știu ce intenții ai, Iulia? În ultima vreme te-ai comportat ciudat. Ce este cu acea peșteră?

— Cer iertare, dar trebuia să-mi găsesc trecutul.

— Toți avem în trecut frânturi de viață pierdute, dar nu putem alerga în timp căutând himere. Aici, în dosarul tău, este trecutul tău, iar viitorul va depinde doar de prezent. Nu poți fugi de viitor ascunzându-te în trecut.

— Trecutul meu a fost brusc îngropat odată cu părinții mei și cu mama Iuliei.

— Vrei să spui că între tine și Iulia există o legătură.

— Bănuiam ceva. Am fost în satul bunicilor din partea mamei. Acolo sunt înmormântați părinții mei și chiar trecutul meu. Iulia este sora mea. Suntem surori după tată, iar mamele noastre erau surori gemene.

— Cum este posibil?

— Mama Iuliei avea probleme psihice. S-a folosit de asemănarea lor pentru a-l înșela pe tatăl meu. Toți trei au murit într-un accident atunci când veneau să-mi spună tot adevărul. Eu eram singura care nu știa.

— Iulia, sora ta știe?

— Da. Știe și toată viața ei a fost ca o umbră care mă păzea de primejdii. Voi rămâne aici. Îi voi îngriji pe amândoi.

— Adică?

— Adică pe sora mea și pe doctorul Gabriel.

— Se pare că nu ești străină de această stare a doctorului.

• În casa din sat unde locuiesc am găsit un caiet scris cu sute de ani în urmă de un austriac. Acesta, rănit în luptele cu turcii din 1493 chiar în aceste locuri, a fost ascuns de o femeie în peșteră și îngrijit. S-a îndrăgostit de ea și a refuzat să mai plece cu ceilalți oșteni rămânând în sat. Era baronul Aaron von Pieler. Din caiet am aflat că femeia lui era considerată ființa diavolului, iar el a reușit să o facă bine iubind-o. Au murit atât ea cât și fata lor în timpul unor inundații fiind alungate de sătenii care credeau că datorită diavolului care le stăpânea, Dumnezeu le-a trimis ploile.

— Doctorul a citit caietul?

• Speram să o iubească pe Iulia și să o facă bine. Atunci nu știam că e sora mea, dar simțeam că îi datorez acest lucru.
• Cum adică, îi datorezi acest lucru? întrebă nedumerită doctorița Zamfirescu.

Privirile asistentei și asistentei șefe se întâlniră. Ochii Iuliei o implorau să vorbească, să spună ceea ce ei îi era atât de greu să mărturisească.

— Așa este, reluă Doamna istorisirea Iuliei. Cu mulți ani în urmă, Iulia a avut proasta inspirație să ademenească un bărbat, doar că acesta a venit cu alții ca să o violeze. Și atunci sora ei s-a sacrificat lăsându-se violată. Cred că a fost momentul în care  frica de bărbați i-a cuprins mintea tulburându-i comportamentul. Vă amintiți că atunci când am găsit-o, nu suporta să aibă bărbați în jurul ei?

Iulia o privi cu recunoștință pe asistenta șefă, apoi își continuă povestea.

— Doar doctorul Gabriel putea să-i redea încrederea în iubire. Să-i vindece frica de bărbați.

— Aceste fapte schimbă mult lucrurile. Înseamnă că rătăcirea lui nu este legată de lovitura suferită la cap. Va trebui să-l transferăm la Sibiu.

— Nu! În niciun caz, se avântă asistenta, eu sunt..., eu îl voi îngriji, mai spuse ea după o scurtă pauză. Credeți că o să-și revină?

— Fiecare om are o conștiință ascunsă, în umbră, care stă la pândă gata să cucerească mintea și să învingă firea noastră normală. Să sperăm că personalitatea lui va fi mai puternică decât această tenebră născută din caietul baronului.

Ieșiră împreună din cabinetul directoarei și se îndreptară spre camera lui Gabriel. În mijlocul curții, asistenta șefă o opri și o privi în ochi.

— Iulia, nu mai este loc de greșeli și ascunzișuri. Viața a doi oameni depind de spusele tale. Ce ai vrut să spui adineauri?

Iulia aplecă ochii și se întristă.

— Sunt gravidă. Aștept copilul lui Gabriel.

— Dar e o binecuvântare. Poate cu această veste îl vei scoate din starea în care este. Va părăsi lumea baronului.

— Nu știu. Dacă o iubește pe sora mea?

— Crezi că s-a culcat și cu sora ta?

Iulia înclină capul afirmativ, apoi adăugă.

— Eu i-am împins spre asta.

— Înțeleg. La fel ca mama ta și sora ei. V-aţi iubit cu același bărbat. Doar că acum nu este vorba de nicio înșelătorie. Gabriel va trebui să-și asume consecințele propriilor alegeri.

— Mergeți doar dumneavoastră la el. Eu nu pot încă să-l văd.

Doamna intră în cameră și Gabriel se ridică întâmpinând-o cu o întrebare.

— Ce face soția mea? Dar fiica?

— Doctore, dumneata nu ai nicio soție.

— Ba da. Preotul și sătenii nu vor să recunoască. Este soția mea și nu îi voi lăsa să le facă rău.

— Te rog, ascultă-mă. Eu am o fetiță. Îți amintești? Cea din fotografie. Unde este fotografia, doctore?

— Fetița ta trebuie să se joace cu fetița mea. O să o lași, nu? întrebă el rugător. Oamenii sunt răi, dar nu există niciun diavol. Fata mea este la fel ca și fata ta. Îi place atât de mult să se joace. O lași?

— O să o las, dar spune-mi unde este? De ce ai ascuns-o?

— Nu eu am ascuns-o. Preotul minte.

Începu să se agite amenințând o umbră din geam cu pumnul.

— Bine. O să o aduc.

Iulia intră și ea în cameră.

— Iulia, ce bine că ai venit. Ți-au făcut sătenii rău?

— Nu mi-au făcut. Acum se poartă frumos cu noi.

— Și fetița noastră unde este?

— Se joacă, Aaron. Se joacă cu copiii.

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

Îi dau borcanul.

Și rămân, din nou, cu nimic.

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

Eu rămân.

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

Nu mai vând nimic.

Acum, învăț să păstrez.

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

La ficción de Roald Dahl en la vida real

El cuento infantil Matilda de Roald Dahl también tiene una pizca de verdad. El retrato de Matilda (con ligeras desviaciones del Matilda reflejado en sus escritos) existe en la vida cotidiana. Esa persona estaba haciendo permutaciones, logaritmos, ecuaciones de no sé qué grado, cálculos a la potencia de 1000 sin usar la función calculadora del teléfono, leyendo desde los 4 años, viendo sus propios intereses y pasiones mientras su hermana mayor se estaba pintando las uñas, y su hermano estaba viendo un partido de fútbol de no sé qué equipo argentino, si su padre la subestimaba, untaba el forro de la campera que más usaba con antitranspirante roll-on, sabía en cuanto tiempo se acabarían todos los cereales de su plato, también sabía quién le abastecería y antes de que se acabaran, siempre elegía leche de la misma empresa (porque solo le gustaba esa), también podía saberlo por las miradas cuánto servir para no inundar el mantel, sabía cómo no hacerse reír en los bailes al pisar el pie de su pareja, sabía cuándo iba a llover con mucha mayor precisión que la aplicación AccuWeather, sentía cuando fue rechazada o aceptada por los de lo juro, muchas veces se sintió incomprendida, aunque entendía a todos todo el tiempo, sabía cuáles eran los motivos y miedos de todos, sabía no dejarse inferior, sabía luchar por sus derechos. , por la justicia y la verdad. Para ella, siempre importó lo que era justo. Siempre ha sido una persona tranquila y con los pies en la tierra, pero igualmente divertida. Cantando el esfuerzo de todos, nadie quedó agraviado ni ignorado.

Vio las intenciones de cada uno, lo que anima a cada hombre, lo que le vigoriza, lo que le deprime o le cansa. Sabía en quién confiar y quién la habría decepcionado en una situación más compleja. Cam casi podía imaginar qué esperar de cada uno, cómo reaccionarían, qué los haría cooperar o rechazar la idea de cooperación, cómo hablarían con cada uno individualmente. Nadie podía sorprenderla con nada, ella conocía la mayoría de las situaciones que podían surgir en el camino.

Podía ver la belleza natural de las personas, no la belleza artificial, que se maquillaban, que se pintaban los labios, que se creaban un volumen abundante en el pelo o que estaban en el gimnasio trabajando en todos sus grupos de músculos. No, nada de eso, ella apreciaba a las personas por lo que eran, no por lo que querían parecer. No necesitaba cosméticos innecesarios, la naturalidad era lo más real, por eso era hermosa. Lo más especial de ella era el hecho de que valoraba a las personas por lo que eran, no necesariamente por lo que ofrecerían o demostrarían. Todo esto sucedió porque veía a las personas desde todas las perspectivas, absorbía sus miradas, las leía como si leyera novelas. Estaba ansiosa por observar los detalles de la personalidad de cada persona, por sacar lo mejor de cada uno, así como una abeja recoge el polen de las flores para procesarlo y convertirlo en miel.

Al mismo tiempo, fue modesta, se dio cuenta de lo que podía hacer y lo que no. Nunca pensó ni por un momento que podría hacerlo todo ella sola. Él conocía sus límites. Entendió que hay situaciones en las que también necesita consultar con sus conocidos para dar su opinión y actuar con conocimiento del caso.

Tenía una apreciación muy fina y cuidadosa de las consecuencias de sus propias acciones y de cómo podrían afectar a quienes lo rodeaban.

El personaje del libro de Roald Dahl podría encontrar su equivalente moderno en nada menos que Cecilia.

-Ai o geană! Pune-ți o dorință! Ghicește: pe care obraz?
-Pe stângul!, am spus eu după ce-mi pusesem o dorință în gând.
-Greș! Ha! Ha! Ha!, n-o să ți se-mplinească! Uite!, îmi spuse, culegând geana cu vârful degetelor de pe obrazul meu drept. Ce ți-ai dorit?
-Nu spun!
-Spune mă! Că oricum n-o să se-mplinească, ce rost mai are s-o ții la "secret"?
-...

Doamne, dar cum ar fi fost dacă aș fi ghicit obrazul, mi-aș fi recuperat geana, aș fi stupit-o de trei ori - na, să fie cu... noroc! - și aș fi pus-o în sân, sperând ca dorința mea să se împlinească! Că doar aș fi avut certitudinea ghicitului, iar dorința n-ar mai fi avut încotro, ar fi trebuit să se supună și să se... împlinească!

Dorințe... Ce copil nu și-a dorit vreodată ceva, de care nu a mai avut parte? Îmi aduc aminte că stăteam singur în odaie, în semiîntuneric, cu fața sprijinită în mâini și coatele adunate pe masă, visând cu ochii deschiși la ceva... nici eu nu știam ce...

Am tras de sertarul dulăpiorului pe care se odihnea, burduhănos, televizorul alb-negru, cu ecran de sticlă verzuie și cu lămpi ce bâzâiau precum bondarii până se "încălzea". Pe televizor, îl chema "Miraj" și aveam o ciudă aspră pe el, fiindcă de fiecare dată când fila imaginea, eram trimis de "audiență" să învârt de lămpile care ardeau la degete, fiindcă erau fierbinți...

- Mă, ai grije să nu te curentezi naibii!, auzeam o voce din semiîntuneric.

Mă strâmbam în silă, iar mai apoi, ca să scap imaginea de "pureci", îi mai ardeam și una în laterala de lemn lecuit...

-Na, că acum nu mai "aude"! I-a luat sonorul!

-Își revine el!, mai zic eu șoptit și întorcându-mă către sertarul care adăpostea toate comorile copilăriei mele...

N-aveam mare lucru. Niște nimicuri, fără valoare. Dar pentru mine era un microunivers, care se aduna și se împrăștia din sertar, atunci când cotrobăiam în el după ce-mi era de trebuință: vreo trei mosoare metalice de la mașina de cusut, care erau îndelung căutate prin toată casa, bile de sticlă transparentă cu miez colorat (le mai am și acum!), o cutie din lemn maro care adăpostea piesele de rummy, o pereche de mănuși tocite, de sudor, pe care le purtam atunci când "făceam" poarta, la fotbal, pe maidan, și câte și mai câte de alte flecuștețe nefolositoare, dar care mie-mi erau dragi și foarte de folos!

Dar printre toate aceste mărunțișuri, la loc de cinste, într-o punguță de plastic specială, se afla colecția mea de vederi "mișcătoare", dintre-acelea, pe care dacă le mișcai, imaginile lor se schimbau, sau îți creau senzația de 3D, - îmi luaseră ani!, să le strâng. N-aveam prea multe: vreo douăsprezece, dar pe mine mă fascinau, fiindcă suprafața lor de plastic ridat, făcea lumina să cadă incident și astfel să miște sau să adâncească imaginea dedesubt.

Între aceste vederi, se regăseau și două cu temă creștinească - "Cina cea de taină", și  scena crucificării -, ambele 3D, câteva cu temă marină, cu vase de război de secol XVII, ce aveau velele larg deschise, umflate de vânt și valuri periculoase, tot 3D, și una care reprezenta chipul unei foarte frumoase tinere coreence, care îți făcea literalmente cu ochiul atunci când înclinai vederea într-o parte și care nu se împaca prea bine alături de cele cu teme creștinești...

Ea era... regina vederilor, doar îți făcea cu ochiul, nu-i așa? Iar eu îmi găseam vederile ca fiind "minunate", și chiar așa le numeam atunci când le arătam, plin de mândrie, prietenilor mei, alături de câteva reviste vechi cu "Rahan - războinicul junglei", care îmi întregeau comoara...

Dar, a sosit o vreme în care a trebuit să ne mutăm de unde stăteam, într-un apartament cu trei camere, mai larg și mai spațios, aflat într-un cartier nou construit, cale de vreo doi-trei kilometri distanță de vechiul cartier. Odată început "strânsul" calabalâcului pe care îl aveam, am primit o sarcină importantă: aceea de a păzi să nu cumva să se spargă celebrul "Miraj", care fusese înfofolit în două pături groase, și așezat cu grijă și teamă, în vârful alambicat al unei grămezi de scaune, mese și alte cioromboaie de mobilier, înghesuite artistic într-o remorcă de tractor oricum neîncăpătoare...

Dar eu trebuia să am grijă și de sertarul meu cu comori, să nu se risipească - Doamne ferește! -, pe drumul către noua locuință. Așa că am fost urcat și cocoțat în vârful grămezii. Cu o mână țineam burduhănosul, iar cu cealaltă, pe genunchi, sertarul meu prețios... Și dă-i la drum, ce dacă se uitau toți vecinii, unii cu invidie, - ia uite dragă, vecinii se mută în cartierul cel nou!, au avut pile la primărie, las' că știu eu! -, sau trecătorii întâlniți pe drum, care se holbau curioși la echilibristica unui puști care hodorogea o namilă de televizor cu un sertar plin de reviste în brațe!

Odată cărat tot calabalâcul, am început așezarea mobilierului în noile odăi: ba, că vaza asta nu se potrivește în sufragerie, ba că astea du-le în cămară sau pe balcon, nu mă zăpăci de cap!, cărțile, în bibliotecă, ce-ai?, nu știu unde-s vederile tale, nu le-am văzut, poate că-s pe undeva prin vreo cutie... Cu haosul ăsta, mă mir că nu ne-am pierdut și capetele! 

-Nu se poate, doar le-am ținut tot timpul în sertar, că n-am scos nimic din el tot drumul și l-am ținut cu o mână pe genunchi...

Cred că mai bine de două săptămâni, am tot căutat prin toată casa, răscolind totul, iar și iar, dar vederile mele "minunate" nu se găseau nicăieri... Nici în sertar. Nici oriunde... Burduhănosul își "grăia" cu voce baritonală, lăfăindu-se în noua sa odaie, telejurnalul. Eu eram trist și disperat, de neconsolat, de pierderea suferită. Am pleznit cu ciudă laterala de lemn a televizorului, reglându-i sonorul... Taci.

Și de-atunci, nici în ziua de astăzi, rar - spre deloc - n-am mai folosit cuvântul "minunate"... Eu doar mi-am dorit să nu pierd...

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Izlandi fagylalt

(jó, nem éppen izlandi, de az ötlet Izlandról származik)

Reggel 9 van, még sötét van, az is normális, mert nagyon közel vagyunk az északi sarkkörhöz, és elmegyünk a reykjavíki McDonald's-ba, körülbelül az egyetlen, ami még mindig megtalálható Izlandon, miután rendeletet adtak. az ország nem gyorséttermi éttermek is épülnek. Mivel már csak ez maradt, nem látunk okot arra, hogy ne éljünk a lehetőséggel, így megnézzük, mi van az étlapon, és amiből úgy tűnik, a szendvicsek többsége ugyanazon témájú variáció, változatos változata. a burger- Filet-O-Fish. Kapunk két fogás Filet-O-Fish-t, egy lazacot, egyet pisztránggal, két nagy adag krumplit, mert a McDonald's-ban minden étlapon ez a kedvencem, minden országban, csokis muffint és főleg ami fontos, az izlandi McFlurry. Abban különbözik Európa többi részétől, hogy sokkal hidegebb, az éghajlat is segít megőrizni magát, sokkal konzisztensebb az állaga, fagyosabb és intenzív kék árnyalatú, a stracciatella darabjai szintén kékek, aminek úgy tűnik. furcsa nekem. Kék ételfestéket használtak, aminek az összetétele E407, ők azok, akik azt állítják, hogy nem akarnak feldolgozott élelmiszert, azt szeretnék, hogy minden a lehető legtermészetesebb legyen.

Megkóstoljuk az izlandi McFlurry-t. Ez jó...faljunk még egyet,...elképesztően jó...és még valami, ne feledkezzünk meg az ízéről...igen, megkaptuk, ez is a legjobb McFlurry, amit valaha kóstoltunk. rossz, hogy olyan messze van otthonról. Azonban úgy gondoljuk, hogy az izlandi McDonald's étterem egy bizonyos témát követ, a sült krumpli kivételével az egész étlap egy tenger melletti tavernáéhoz hasonlít, a szalvéták is kékek, halat rajzoltak, a poharakon üzenetek vannak írva. mint, , Készen áll egy tengeri kalandra?", de minden a kék árnyalataiban van a szobában. Érdekes, hogy Izlandon is találunk McDonald's-t, nagyon különbözik az eddig látottaktól.

Mivel nagyon szerettük az izlandi McDonald's fagylaltját, elmegyünk más ízeket és fagylaltgombócokat kóstolni a helyi gelateriákból, nevezetesen az Isbúð Vesturbæjarból. És itt van egy csomó szortiment, amelyből válogathatunk. Kakaót és pisztáciát veszünk. És ezek a legjobbak. Izland, szeretnék gratulálni, te vagy a legjobb fagylaltkészítő, akivel valaha találkoztam. Amit kínálsz, talán túl kevesen, vagy már senki sem. Ön arra specializálódott, hogy a hideget valami művészivé alakítsa, kellemes nézni, érezni és ízlelni, minden szempontból szinesztéziát.

O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.

   - Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!

   - V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!

   - Asta tot lipsă de atenție se cheamă!

Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.

   - Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.

   - Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.

   - Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!

Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.

   - Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.

   - Full- casco, iubito!

   - Ce bine!

Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:

   - De ce te interesează?

   - Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!

   - Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!

I-am simțit mâinile în jurul gâtului.

   - Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!

   - Nu m-am gândit la asta!

   - Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!

 N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.

   - Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!

Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.

Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.

   - Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?

I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.

   - Chiar și așa, tot femeia este vinovată!

Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.