0.08

(foto) La Chișinău s-a deschis o cafenea dedicată poeziei. Unde o puteți găsi

poezii.online (foto) La Chișinău s-a deschis o cafenea dedicată poeziei. Unde o puteți găsi
Cu ocazia Zilei Internaționale a Cafelei la Chișinău s-a deschis Poetry Coffeshop, unde ocazional, datorită evenimentelor organizate de către Julius Meinl vă veți putea plăti cafeaua cu o poezie.

Cafeneaua se află pe bulevardul Stefan cel Mare și Sfînt 119 (intersecție cu Lazo). Primul eveniment la care vizitatorii și-au putut plăti cafeaua în versuri a avut loc la 01 octombrie 2018, iar următorul va fi în primăvara anului 2019, evenimente organizate de către Julius Meinl, următoarele le puteți urmări pe pagina de Facebook: Poetry Coffeeshop.

În cafeaua este de la Julius Meinl, de asemenea aici puteți găsi produse de patiserie. Cafeaua costă între 25 și 56 lei, iar pordusele de patiserie între 25 și 50 lei.

poezie3 poezie2 poezie1


Опубликовано 11 октября 2018

Случайные публикации :)

Peste ani

Şi peste ani, peste mulţi, mulţi ani

Ne vom iubi.

Ne vom iubi aşa ca acum

Fericiţi şi tineri vom fi.

 

Peste ani, peste câţiva ani

Noi tot ne vom iubi.

Vom privi cu drag

Cum prin casă aleargă copii.

 

Peste ani, peste vreo douăzeci de ani

Atât de mult ne vom iubi

Iar tu vei fi atât de-ncântător

Şi pe fiica noastră la alatar vei însoţi!

 

Peste  mai mulţi ani

La sigur ne vom iubi,

Vom întineri pe zi ce trece

Când nepoţii ne vor zâmbi.

 

Peste ani, când vom avea argint în păr

Noi încă ne vom iubi

Şi prin dragostea noastră mare

Nemuritori vom fi.

 

Peste ani, da! Peste mii de ani,

Iubirea noastră poveste va deveni,

O vor citi-o strănepoţii

Iar noi încă ne vom iubi.

Еще ...

De ce?

De ce... ? 

De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem? 

De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri? 

De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea? 

Am doar o întrebare... 

De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti? 

De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste? 

De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici? 

De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris? 

Clipe , zile, luni, și ani... 

Ne punem doar o întrebare,

La care nu vei ști răspuns. 

 

 

Еще ...

Constelația Gemenilor

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

 

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

 

 

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

Еще ...

Орфей

Орфей всегда любил мелодией, 

Что с каждым днём все лучше пел,

Я оказался лишь пародией, 

Лишь тенью быть, вот мой удел.

 

Я тень, и тенью быть моё проклятие, 

Я не могу выйти на всет, 

Я крепче жму в руке распятие,

и проклянаю, молчаливый свой обет.

 

Лишь пара слов бумажная окова,

Лишь пара слов оставлю о себе,

Лишь пара слов, и вот, поэзия готова.

Лишь пара слов, и я готов к мольбе.

Еще ...

Săruta-mă şi întoarcemă

Striga-ma sa te auda sufletul.
Sa se intoarca gindul ratacit
Striga-ma sa-mi trezesti inima moarta 
Chiama-ma din morti sa ma ridic


Saruta-ma iar ca la urma
Din nou sa ma ridici din morti
Saruta-mi ochii adormiti sub plioape
Trezeste-ma din vise sa ma scoti


Atinge-ma si lasa-ma sa mor
Trimite ingerii si adama-napoi
Atinge-ma si coasami aripile rupte
Sa fim in zbor, din nou, doar noi


Iubeste-ma acum cind sunt
Si poate, mereu am sa mai fiu
Iubeste-ma acum si-intodeauna
Iubestema acum cit mai sunt viu


Alunga-ma si chiama-ma
Atinge-ma si scapa-ma
Saruta-ma si striga-ma
Iubeste-ma si-ntoarce-ma

Еще ...

autobiografie

nus om sint o fiinta trecatoare 
prin apa tulbure de mare 
sunt floare oarba floare
si traiesc cu a ta suflare
piatra sunt piatra muta
ce cu nimic nu te ajuta
sunt pasare pasare mica
ce in cer nu se ridica
sunt om negru ca pamintul
si ajutorul mie cuvintul
sunt ura sunt furtuna
sint furnica ce nimic naduna
si nu aduc nimic folos 
sunt doar un chip,un chip frumos
sint doar o piatra fara de suflare 
in apa tulbure de mare

Еще ...