Dormim ca să nu murim
Și când ne doare, închidem ochii sa simți adâncimea durerii sau pentru a ne spune proprii minții să dăm totul uitării?
Când doare atât de tare, ce ne face să nu putem închide niciun măcar un ochi, faptul că oricum meritam să îndureram acesta durere sau nu merită nici măcar să trăim cu ceva atat de dur și adanc-n al nostru suflet, cu ceva ce nici măcar nu putem explica?
Sau cum e atunci când nici măcar nu vrei sa dormi, pentrucă nici măcar numai vrei sa continui viața care ți s-a pus în pale de nicăieri s-o trăiești? Cum e când vrei sa treci în neființă oare? Și de ce, pentru ce sau pentru cine mai cu corectitudine spus?
Pentru cineva care nici nu e om, nici nu iubește, nici nu stă.
Nu simte prin ce treci și nici nu i-ar păsa pentrucă nu degeaba te vrea doar suferind și pleacă când îți este lumea cea mai dragă
Deoarece acești oamenii nu stau cu zile nedormite, ei doar îți consumă timpul prin iluzia prezenței, îți torturează viața cu cea mai dulce-cruda minciună:" Eu nu o sa te părăsesc niciodată. "
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 11 января
Просмотры: 154
Стихи из этой категории
Gânduri
E mult prea trist sa simt
Ca pt tine n-am contat
Cât sa-mi fi dăruit
O-mbrățisare de final
Doare... de ce?...nu știu
Un "la multi ani" și eu
Să-ți urez as fi vrut...
A rămas ecou în sufletul meu...
Umilința mi-a fost imensă
Sa-ti vad ochii frumoși
Ce candva îmi zambeau
Ca azi...doar sunt furioși.
Frustrarea...nemărginită
Am crezut în ceva special
Și m-am lăsat ca-n povesti vrăjită
Visand la un vin în 2 de final.
De-ai sti ce teamă ma cuprinde
De se-ntampla in cale sa-mi ieși
Desi inima toata imi surâde
De chipul iti întâlnesc
De-ai ști ce doare dorul
În suflet cum îmi arde
Cat si-ar dori o alinare
C-un vin si o îmbrățișare...
Un curcubeu de sentimente
Uneori sufletul mi-l încearcă
Desi demult noi nu ne mai vorbim
Mi le infrang...si-astept sa-mi treacă...
Doar pentru o secundă
De-ai fi in locul meu
Sa simti și tu
Ce simt și eu
Ti-ai smulge inima din piept
Dar nu-ti doresc, ar fi nedrept.
Eu doar...te scriu...aștept sa treci
Nu mi-e ușor sa duc
Povara grea ce mi-ai lăsat
Ca n-ai avut in gand nicicând
Un vin și-o-mbrățisare de final...
Ades îmi amintesc
Vorbele tale grele
Sufletul inca-mi nimicesc
Când ma gândesc la ele...
Am tot insistat ...dar in zadar
De nimic nu vrei sa mai ai habar
Ma ignori stupid fără remușcare
Neștiind cât de mult inca doare...
Doare.. desi am renunțat
Sa mai sper intr-o schimbare
Gustul Vinului de buze mi-e străin
Și tu...și el sunteti cerneală pe o foaie...
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
Te las...
Din ochi îmi curge-o lacrimă amară
Alunecă pierdută, stinghera pe obraz
Când struna-mi cântă o nota tristă la chitară
Și vocea gândului îmi spune să te las..
Mi-e greu, sufletu-mi plange-ntruna
Tristețea e tot ce i-a rămas
C-am fost a ta cum n-a fost una
Dar ai uitat și..trebuie sa te las.
Din tot ce-a fost nimic n-a mai rămas
Doar nopți scăldate-n gânduri.. insomnii
Așteptând zorii să-mi spună c-o să vii
N-ai mai ajuns..e timpul sa te las.
Atât mi-a fost lăsat să te trăiesc
Și sa rămân c-un suflet amputat
Ca ai uitat să mă îmbrățișezi
N-a fost frumos...de-aceea eu te las..
Nu ești
Ce să fac când tu nu ești?
Să mă săruți, să mă iubești?
Și doar dorurile-mi sunt
Ce mi au rămas, un jurământ.
Ai fost doar un străin frumos
Ce mi a întors viața pe dos,
Doar un înger efemer
Ce m a lăsat într-un infern.
Din rai în iad m-ai aruncat
De la extaz la agonie,
M-ai preschimbat și ai plecat
Și m ai lăsat în nebunie.
Dar ce dăruiești asta primești
E doar o vorbă, una bună
Ceea ce faci asta și ești
Și karma se răzbună...
În umbra Cometei
A doua oară când văd luna
Stând culcată lângă geam,
Dar e alta-mi spune-ntruna
Lacrima ce-o tot pierdeam....
Prima mea țintire-n astă toamnă,
Spre luciul fermecat în diafragmă
Era la poza noastră, mai deseamă,
Când o priveam tot mai cu teamă.
La secunda încercare în a o privi
Striga cu îndurerare și se liniști,
Și-amintea încet, estetic a grivi
Ca-n desenul ce nicicând nu-l ști.
O cometă mai târziu ar fi căzut
Văzând doar un singur meteor,
Izbindu-se de tot lucrul făcut
Luând-l iar peste-al său picior...
Într-o clipită totul s-a stricat,
Fiind total de ne-nteles,
De parcă, nimic n-ar fi existat,
Asta a fost menit de-ales.
Meteorul a plecat făr' ca să termine
Fenomenul conceput făr' de planuire
În stare totu-n jur să exerermine
Rezolvând cu o simplă învinuire...
Inima-n infinitul de bucăți s-a rupt
În timpu-n care tot scruta iubirea
Pe luna-n care trebuia din nou să lupt
Pentru a găsi rătăcita-mi fericirea...
O zare îndurerată
Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri
Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute
Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat
Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu
De ce eu am devenit acea ființă?
Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte
Gânduri
E mult prea trist sa simt
Ca pt tine n-am contat
Cât sa-mi fi dăruit
O-mbrățisare de final
Doare... de ce?...nu știu
Un "la multi ani" și eu
Să-ți urez as fi vrut...
A rămas ecou în sufletul meu...
Umilința mi-a fost imensă
Sa-ti vad ochii frumoși
Ce candva îmi zambeau
Ca azi...doar sunt furioși.
Frustrarea...nemărginită
Am crezut în ceva special
Și m-am lăsat ca-n povesti vrăjită
Visand la un vin în 2 de final.
De-ai sti ce teamă ma cuprinde
De se-ntampla in cale sa-mi ieși
Desi inima toata imi surâde
De chipul iti întâlnesc
De-ai ști ce doare dorul
În suflet cum îmi arde
Cat si-ar dori o alinare
C-un vin si o îmbrățișare...
Un curcubeu de sentimente
Uneori sufletul mi-l încearcă
Desi demult noi nu ne mai vorbim
Mi le infrang...si-astept sa-mi treacă...
Doar pentru o secundă
De-ai fi in locul meu
Sa simti și tu
Ce simt și eu
Ti-ai smulge inima din piept
Dar nu-ti doresc, ar fi nedrept.
Eu doar...te scriu...aștept sa treci
Nu mi-e ușor sa duc
Povara grea ce mi-ai lăsat
Ca n-ai avut in gand nicicând
Un vin și-o-mbrățisare de final...
Ades îmi amintesc
Vorbele tale grele
Sufletul inca-mi nimicesc
Când ma gândesc la ele...
Am tot insistat ...dar in zadar
De nimic nu vrei sa mai ai habar
Ma ignori stupid fără remușcare
Neștiind cât de mult inca doare...
Doare.. desi am renunțat
Sa mai sper intr-o schimbare
Gustul Vinului de buze mi-e străin
Și tu...și el sunteti cerneală pe o foaie...
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
Te las...
Din ochi îmi curge-o lacrimă amară
Alunecă pierdută, stinghera pe obraz
Când struna-mi cântă o nota tristă la chitară
Și vocea gândului îmi spune să te las..
Mi-e greu, sufletu-mi plange-ntruna
Tristețea e tot ce i-a rămas
C-am fost a ta cum n-a fost una
Dar ai uitat și..trebuie sa te las.
Din tot ce-a fost nimic n-a mai rămas
Doar nopți scăldate-n gânduri.. insomnii
Așteptând zorii să-mi spună c-o să vii
N-ai mai ajuns..e timpul sa te las.
Atât mi-a fost lăsat să te trăiesc
Și sa rămân c-un suflet amputat
Ca ai uitat să mă îmbrățișezi
N-a fost frumos...de-aceea eu te las..
Nu ești
Ce să fac când tu nu ești?
Să mă săruți, să mă iubești?
Și doar dorurile-mi sunt
Ce mi au rămas, un jurământ.
Ai fost doar un străin frumos
Ce mi a întors viața pe dos,
Doar un înger efemer
Ce m a lăsat într-un infern.
Din rai în iad m-ai aruncat
De la extaz la agonie,
M-ai preschimbat și ai plecat
Și m ai lăsat în nebunie.
Dar ce dăruiești asta primești
E doar o vorbă, una bună
Ceea ce faci asta și ești
Și karma se răzbună...
În umbra Cometei
A doua oară când văd luna
Stând culcată lângă geam,
Dar e alta-mi spune-ntruna
Lacrima ce-o tot pierdeam....
Prima mea țintire-n astă toamnă,
Spre luciul fermecat în diafragmă
Era la poza noastră, mai deseamă,
Când o priveam tot mai cu teamă.
La secunda încercare în a o privi
Striga cu îndurerare și se liniști,
Și-amintea încet, estetic a grivi
Ca-n desenul ce nicicând nu-l ști.
O cometă mai târziu ar fi căzut
Văzând doar un singur meteor,
Izbindu-se de tot lucrul făcut
Luând-l iar peste-al său picior...
Într-o clipită totul s-a stricat,
Fiind total de ne-nteles,
De parcă, nimic n-ar fi existat,
Asta a fost menit de-ales.
Meteorul a plecat făr' ca să termine
Fenomenul conceput făr' de planuire
În stare totu-n jur să exerermine
Rezolvând cu o simplă învinuire...
Inima-n infinitul de bucăți s-a rupt
În timpu-n care tot scruta iubirea
Pe luna-n care trebuia din nou să lupt
Pentru a găsi rătăcita-mi fericirea...
O zare îndurerată
Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri
Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute
Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat
Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu
De ce eu am devenit acea ființă?
Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte
Другие стихотворения автора
Suspin rece și avid
Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid
Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid
Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați
Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere
Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense
Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji
Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene
Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa
Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept
Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
Găurile de-a lungul visului
Am strâns pietre, am strâns cuvinte,
Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,
În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.
Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,
Vestminte de metale, de haine de moarte,
Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.
Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"
Așezate și frumos ordonate,
Ca niște stele căzute în capcana mea,
Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.
Și am râs de mine în oglindă, o dată,
De câte ori? Nu mai știu.
M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,
Cu frica de a nu fi îndeajuns.
Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,
Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,
Ce o deschidă doar mâinile tale.
Iubirea ta a fost singurul colț de liniște
Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.
Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,
Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.
O iubire desăvârșită
Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne
Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet
Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele
Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării
Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie
Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare
Vorbe dulci, șoapte și promisiunii
pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire
Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima
Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om
Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire
Iubirea
Semnificația iubirii pentru mine?
O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.
O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată însăși de creator.
O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.
Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei
În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.
Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?
Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.
Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.
De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.
Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.
Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.
Suspin rece și avid
Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid
Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid
Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați
Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere
Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense
Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji
Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene
Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa
Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept
Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
Găurile de-a lungul visului
Am strâns pietre, am strâns cuvinte,
Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,
În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.
Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,
Vestminte de metale, de haine de moarte,
Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.
Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"
Așezate și frumos ordonate,
Ca niște stele căzute în capcana mea,
Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.
Și am râs de mine în oglindă, o dată,
De câte ori? Nu mai știu.
M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,
Cu frica de a nu fi îndeajuns.
Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,
Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,
Ce o deschidă doar mâinile tale.
Iubirea ta a fost singurul colț de liniște
Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.
Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,
Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.
O iubire desăvârșită
Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne
Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet
Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele
Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării
Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie
Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare
Vorbe dulci, șoapte și promisiunii
pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire
Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima
Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om
Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire
Iubirea
Semnificația iubirii pentru mine?
O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.
O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată însăși de creator.
O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.
Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei
În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.
Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?
Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.
Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.
De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.
Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.
Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.