Aici am fost mereu

Ți-am scris o scrisoare cand lumea era pe sfarșite.A ta începea,dar a mea se dispersa in cuvinte...

Nu voiam sa stiu cat de mult poate sa doară.Am încercat să culeg fulgii de nea fara sa moară.

Așa că am încetat.Am lăsat ninsoarea să-mi arate calea printre ființe,

Și m am bucurat!Și am lasat tristețea sa mi inunde fața în mii de dorinte.

Era peste tot!Mazgâlit pe cer si-n privire,și pe zambetul meu care ți trezește o singura amintire.

Ma sting incet,pierdut in furtuna de cristale.Arunc cu priviri fierbinti ce ti aduc numai jale.

Vremea imi raceste inima,dar eu sunt un cub de gheata care arde,

Și speră să nu fie uitat în nămeți ca celelalte.

Dacă citești asta,să ști ca țurțurii din pământ au început să iasă!

Îmi scot iubirea astupata la suprafață!

Și ca sa ma găsești ai nevoie de o lumânare!

Semnat:Un străin în furtuna din ninsoare.

Am pus sigiliul pe scrisoare...

Sunt o armă de foc în paradisul tău de gheață,

Ținută sub control doar dacă mi dai speranță.Nu uita de mine!Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!

Safirul cu aur al inimii mele

Îmi ține dorința și nu pot vorbi,

Ce simt,ce gândesc e scris doar în stele,

Și n felul meu de a fi. 

Tăciunea din ochii holbați la perete,

A fost demult un foc de nestins,

Trecuți candva prin multe probleme,

Se pierd în vedere ca fata din vis. 

Zâmbetul fals ascuns de tristețe,

Adoră sa facă iluzii și chin,

Buza rănită refuza sa nvețe,

Se înecă mereu in durere și vin. 

Puterea din brațe mi cedează treptat,

Când văd a ei inocență,

Dar nu pot s o am,din nou am uitat,

Sunt prea insolent în esență. 

Prefer sa o uit decât sa pierd șansa

Să fiu a ei sărbătoare,

Prefă te înc o dată ca nici nu ma placi

Și pleacă în lumea mea mare. 

Sufletu mi plange și ți face cu mâna,

Un cald rămas bun,pe curând,

O lacrima atinge podeaua și frâna,

Târziu,dar totuși spunând: 

"Dar poate ne vom revedea,

Căci vântul nu s a liniștit,

Și vocea ta azi mă conduce

Pe drumul meu spre infinit."

Ce codru albastru!Ce lume de foc!

Ce zile grabite cand nu stai pe loc!

Dar unde fugim?In stanga?in dreapta?

Spre ce ratacim cand ne trece viata?

De ce tii tristețea in sticla de vin?

Și lacrimile plânse în cea de venin?

Cu ce tratezi rana,cand vine din interior?

Cum iti iei adio cand deja ti e dor?

Ce lume abstracta,ce viață de pion!

Ce zile pierdute,cand nu stai pe tron.

Cine s oamenii care ti erau dragi odata?

Ai scris pe morminte  iubirea si ai abandonat o?

Ai pus amintirile intr o coroana care se vestejește?

Sau ai astupat tu cu pamant privirea care te n calzea odata?

Pentru cine te ai trudit atația ani?

Pentru o falsa speranță?

Alergand zi de zi dupa bani,

Iți pierzi a ta importanță...

Desculț pe scena inimii,

Un spectator a fost de ajuns,

Să pot juca jocul iubirii,

Când de privire am fost patruns...

Mă pierd în lumi și doar visez,

Dar in adânc mă regasesc,

La orice pas ce il urmez,

Greșesc,si apoi iarasi te privesc.

Pe margine de scenă, tremur,

Căci umbra ta mă urmarește,

Iubirea ta nu sta pe loc

Și inima iti tot clipește.

În palma ta, tăcerile devin cuvinte,

Și orice respirație mă apasă,

Între iluzie si adevar ,se simte,

Că povestea i doar a noastra.

Un dans de emoții ce nu se termină,

Într o piesa de teatru cu final fericit,

Pe ritmul  iubirii lumina se oprește

În mii de aplauze fara sfarșit.

Pe malul lacului pustiu,

Revin să-mi cânți,a nu știu câta oară,

Căci n am pierdut al meu suspin,

Și vreau mereu ca să mai doară.

Îmi pierd memoria n  silabe

Și ochii tăi in stelele de dimineață,

În zilele demult trecute,

În ani de zile uitați in ceață.

Când nopatea visului mă trece,

În mintea mea te rătăcești,

Compasul inimii nu tace,

Dar tu ,tu tot mai mult te pierzi.

Oare ai ales cu sufletul?

Caci m am trezit într un coșmar,

Nu vreau sa știu cum e regretul

Zilei negre cand dispar.

Urmele tale sunt tot aici!

Prezența ta,pașii tăi mici,

Dar eu numai sunt când strigi!

Nu încerca să mă ridici!

La țărmul regăsirii noastre,

Răsună un ultim glas plăpând,

Căci dorul zboară către astre,

Și eu te plang tăcut in gând...

Când noaptea visului dispare,

În mintea mea nu te găsesc,

Compasul inimii mă doare,

Dar pentru tine, mă opresc.

Tăcut,patruns  doar de cuvinte,

Ce mi inconjoara frica de a te lăsa,

Usor,usor ma pierd pe mine

Și tot curajul de a lupta.

Salbatic ma ngrozeste gandul

Ca noi am fost,nu vom mai fii

Când fiara mintii mele plange,

Din a iubii,spre a cerșii.

Chiar nu inteleg cu ce am greșit!

Poate ca tu ai fost greșeala,

Cu pumnii plini doar de pamant,

Mai am din lumea ta doar rana.

Amnezic sunt in ochii tai,

Pentru ca nu vrei sa te mint,

Unde am lasat brațara noastra?

Iubirea noastra de argint...

Nu stiu cat e de evident

Ca plang prea mult,doar sa te vad,

Si prea putin acum imi pasă,

Ca ma distrug sa nu te pierd.

Uneori,privirea ta imi da speranta,

 Pe care am pierdut o acum mult timp

Cred c am gustat cu drag otrava,

Ce m a facut un clandestin.

Revino in lumea mea cea tristă,

Și fă din lună,un soare arzător,

Ca verigheta ce mi ai dat-o,

Să nu ramană veșnic pe covor.

Ea a plecat să învețe în altă țară,

El a uitat de ea.

Minutele,toate anotimpurile pe ei i-au unit,

De o prietenie strânsă.

Apusul și răsăritul soarelui,

L-au întâlnit împreună.

Cântecele la chitară,

Amândoi le cântau.

Mâncarea la doi o împărțeau,

Sentimentele și prietenia un rol mare jucau.

S-au văzut ei peste zece ani,

El ridică ochii și o observă,

Pe prietena sa, din adolescență.

Ea cu fața de copilaș a rămas,

Dar băiatul a devenit matur și frumos.

Fetița nici nu la cunoscut,

Iar când i-a auzit vocea,

La cunoscut,este el ce nu îl poate scoate din 

Al său gând.

-Salut draga mea ,ce faci ,cum la tine?

-Salut,la mine e tot bine dar tu ?

-Eu mă pregătesc de un nou proiect

la locul de muncă.

-Bine pa trebuie să plec, soția mă așteaptă.

-ce??? Pa

În gândul său fata a zis

Ne-am jucat vesel tot anul întreg 

Dar acum el e însurat, și soție are.

A privit pentru ultima oară,la prietenul său.

Și tristă a plecat la soțul ei.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 17.10.2024

Mă porți in suflet, știu eu bine!

Chiar de un an mă minți..

Și îmi arăți că nu-ți pasă de mine,

Dar te-am îmbrățișat, și știu ce sim ți..

Mă ai în inimă știu bine!,

Dar orgoliul nu te lasă să imi spui,

Însă ochii tăi de la ultima întâlnire,

Le-au șoptit ochilor mei căpru...

Îți povestesc" mereu atâtea lucruri,

Deși suntem tăcuți..ne ignorăm,

Păcat că-ți scriu, in inimă cu fluturi,

Și tu nu vezi, și..ne îndepărtăm...

Mã porţi in suflet și simt bine!

De-a mea iubire teamă-ti este,

Pặcat că n-avem dreptuÏ s-o trăim,

Și nu rămânem nici măcar poveste.

Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om

Și-așa am avut eu nevoie de tine

Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas

Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.

M-ai judecat cu tăceri neclintite

Cu vorbe reci, născute din neant...

În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite 

Eram un chip străin pe-al tău ecran.

Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă 

Sub acuzații cu glas înfiorător ....

Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă

Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.

Am scris versuri pentru tine,

Despre ceea ce eu simțeam,

Vina toată-mi aparține,

Păcatul meu, că te iubeam.

Scriam povești de tine pline,

Scriam ceva ce nu erai,

Vina toată-ți aparține,

Păcatul tău, că nu iubeai.

N-am așteptat nestemate,

O floare mi-era de-ajuns,

Vina la doi se-mparte,

Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.

Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,

Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.

Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,

Chiar dacă orizontul  sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.

Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,

Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,

Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,

O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.

Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,

Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,

Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,

Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.

A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,

Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără  resentimente amare,

Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,

Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.

N-am știut să te primesc,
Nici să îți răspund firesc.
Eu am fost doar un obstacol,
Ție-ți trebe’ un miracol!

Tu erai furtună vie,
Eu, un zid făcut din frică.
Și m-ai vrut așa cum sunt,
O „floare” de ceață risipită.

Mi-ai citit pașii pe față,
Mi-ai avut grija de mamă,
Și în loc să mă apropii,
M-am ascuns în a ta palmă.

Tu, Soare și caldă.
Eu, Luna și rece.
Ai crezut că sunt iubire,
Pe când eu eram doar…

Azi, când este „ora zece”,
Poate tu deja mă uiți.
Dar să știi…ai fost lumină,
Iar eu orb printre căzuți!

Răspuns la „Utopie”