Umbrele timpului

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

Din al inimii locaș de jint

Te strig, te chem tânjind,

Dar tu, n-auzi, nu vii...

Plăpând mă lași... în agonii...

Mai am o speranță și un crin,

Mai ca-i să vii, măcar puțin,

Să nu mă lași, te rog, să mor 

De-al crinului parfum de dor.

Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,

Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.

Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor

Ofilindu-se, secat de-atâta dor.

Lumânări în cuib de cuc.

Din ale mele suferinți s-adun,

Ele tac, dar parcă strig,

Unde plec, de ce mă sting...

E pamantul tot mai greu,

Despărțirea, tot mai rea

Dragii mei, mă duc cu tot,

Cu-al crinului parfum de dor...

În seara lină, ca un vis de lună,

Îți caut chipul în al nopții dor,

Și-n fiecare stea ce împreună

Se-aprinde-n cer, te simt iar de-ajutor.

Ca un izvor ce-n munte se frământă,

Iubirea noastră curge-n timp domol,

Și-n sufletul ce tainic se avântă

Rămâne dorul, veșnic, ca un sol.

Ești floarea albă-n gândurile mele,

Ce-nfruntă iarna rece și pustiu,

Și-n ochii tăi, ca două blânde stele,

Învăț să cred în tot ce nu mai știu.

L-a găsit întins, rece și vast,

Sub cerul greoi, ca o lespede sură.

Un pământ secătuit de glas,

În care viața doar putrezește și îndură.

A venit omul cu mâini de oțel,

Cu ochi înfometați de stăpânire,

A pus piroane în trupul fidel,

A săpat rănile firii în orbire.

A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,

A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,

A chemat slugile, a pus biruitul

Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.

Omul a venit cu rugă și spadă,

A spus că-i al lui, că va face dreptate.

A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă

Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.

Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,

A pus legea focului peste coline,

A scris pe pământ cu sânge și fire,

A sfințit locul… cu gloanțe străine.

A strigat sus, că-i voia divină,

Să curețe lutul de cei nechemați,

Dar pământul n-a vrut să-l încline,

Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.

A venit cu steag și cu mâna pe cruce,

Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.

A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce

Decât moartea-n solzii uitării apoi.

A sfințit locul cu sânge și ură,

A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,

A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,

Un cimitir fără cruci, fără zi.

Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,

Când nici umbra n-a vrut să mai fie,

Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:

„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”

Dar locul tăcut, surd la cuvinte,

N-a mai primit, n-a mai iertat.

Omul s-a pus în genunchi înainte,

Însă pustia l-a îngropat.

Acum e liniște. O liniște grea,

În care doar vântul mai bate a moarte.

Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,

Când doar preotul vine… să spele păcate.

Cel mai rău, mi-e teamă că-ntr-o noapte

Te voi visa… dar n-am să te recunosc,

Ca o straină ruptă din realitate,

Iar eu n-am sa stiu ce să-ți spun, să recunosc.

Mi-e frică că-ntr-o zi te voi descrie

Ca pe-o poveste spusă de altcineva,

Că-ți voi reduce viața la hârtie

Și n-o să știu că tu… erai a mea.

„Erai atât de vie…”  mint ușor,

Când timpul îmi rescrie amintirea,

Și-n locul tău rămâne-un gol sonor

Ce-și joacă-n mine, fals, nemărginirea.

Te caut în amurgul care se frânge,

În umbrele ce dansează peste gând,

Iar inima-mi, ca vântul, se avânge

Spre tine, fără prag, fără rând.

Ești stânca ce se-aprinde în mare,

Valurile-mi se sparg de tine-n zori,

Și fiecare sărut e o dare

De stele ce se nasc printre fiori.

Mâinile tale-s crengile unei vieți

Ce tremură sub cerul meu prea plin,

Și dacă pleci, se frâng și nu se-ntorc pașii

Ca ploaia ce se stinge în destin.

Dar dragostea, nebună și fierbinte,

Nu știe să moară, nu știe să tacă,

Ea arde și-n tăcere, ca o simfonie

Ce strigă prin vene, ce nu seacă.

conversații tăcute -

sub seninătatea năbădăioasă

a lunii,

estompează lumina tremurătoare

a felinarelor;

amărăciuni și întristări

sunt luate de sunetele blânde

ale unui flaut,

duse hăt-departe,

până la picioarele din piatră

ale anticelor

temple.

Acasă nu e un loc, nu sunt niște pereți

Nu-i nici priveliștea cu norii violeți

Mereu mi-am căutat a mea casă pe pământ

Dar casa era un suflet, nu un cuvânt

Cândva am avut o casă, dar nu din ziduri

Era din mângâieri, priviri pierdute, din frânturi

Nu era o adresă, nu era nici măcar un drum

Era doar cineva, cu ochii pierduți în fum

Aveam o casă, iar străzile un rost

Iar fiecare clipă de iubire un adăpost

În brațele calde în sfârșit visam

Iar pentru prima oară, acasă eram

Acasă nu e cheia din ușă, nici drumul spre ea

Este cineva care-ți iubește inima

Nu e nici din cărămidă sau din pietre

E din dor, tăcere, și iubire fără ferestre

E ca o căldură ce vine cu amintiri

Un foc ce arde tăcut din priviri

Acasă e liniștea dintr-un cuvânt

E dragostea ce leagă cerul de pământ

Iar dacă într-o zi lumea te frânge

Acasă e cel ce te simte și plânge

Acasă e tot ce nu vezi, dar ști că există

E dragostea curată ce încă persistă

Începe și șterge fărâme

       de frică,

De teamă,complexe și

      alte valori,

     Învață să ierți ,

   Și-ale tale greșeli,

Sunt lecții cerute,

  Inconștient ieri.

Nu ești doar un trup,nu ești termen limită,

Fă loc azi presiunii să te ocoloească,

  Ești suflet,nevoie de viață,

          Și lasă,

  Ca-n vechiul Eden,

Spiritul liber să înflorească!

mă trezisem în prima dimineață a vieții mele

luat  prin surprindere

mă umplusem de albastru cerului până în vârful degetelor

undeva

spre răsărit

îmi apăruse un disc auriu orbitor în calea ochilor

apoi mă copleșise verdele uriașilor cu mii de brațe

de pe marginea drumului

nu știam ce erau acele lucruri pe care nu le mai văzusem  

în găoacea timpului

la cumpăna infinitului cu lumea aceasta

când încă eram un atom fără sarcină

nici acum nu știu

savanții spun că cerul este o iluzie optică

că Soarele va deveni în următorii o mie de ani

negru

clorofila din frunze

albă

și atunci

mă întreb

de ce nu mă oprisem cu viață

în pântecele Universului

să asist de acolo la sfârșitul inevitabil al lumii…

Ne-am lăsat de bunăvoie

În închisoare "inteligentă",

Uitând de reala nevoie,

Și de viața existentă.

Atâta s-a schimbat –

Se uită lucrurile frumoase.

E posibil înapoi de dat,

În amintiri acelea prețioase?

       Poate stârnesc curiozitatea: cum se simte un om, care-și simte sfârșitul aproape ?

Ce idei îi trece prin minte, ce regrete are, mai are dorințe ?Mai poartă cuiva ură, dușmănie ?

Nu știu ce gândesc alții, dar eu regret mult că părinților mei le-am acordat puțin timp, am stat 

rar de vorbă și le-am dat puțin ajutor. Asta regret cel mai mult. Copiilor mei, am vrut să le dau și 

inima dacă le făcea trebuință, dar le-am dat multă tristețe, o copilărie nefericită, care i-a afectat

și asta încă mă doare. Datotită lor am o bătrânețe liniștită, ei se înțeleg, cu mine sunt protectori,

respectoși, ce-mi mai pot dori?

      Da, regret că o să plec în neființă, viața pe Pământ e scurtă, cere eforturi până prinzi rădăcini

și neantul te ia de lângă ce ai înjghebat sau construit, pentru totdeauna....

     Da, ma-am atașat de lucruri, de gospodărie și ceva doare, că totul rămâne în urmă, în părăsire,

înstrăinate.

     Cât suntem în putere, putem gândi, că totui trecător, să lăsăm răutatea...ducă-se în pustiu mai 

avem timp să cultivăm omenia, iubirea,bunacuviință, să nu plecăm cu regrete