Epilog

Te port în clipele târzii

Ca pe-o lumină ce se stinge,

Și-n liniștea din nopți pustii

Îți simt absența cum mă-nvinge.

Nu știu de ești sau nu mai ești

În lumea-n care eu mai ard,

Dar dorul meu, de-l întâlnești, 

Ți-ar spune tot de unde cad.

Că te-am iubit fără măsură,

Cu-un suflet simplu, ne-nțeles,

Și azi, în marea de tăcere,

Sunt doar un nume necules.

Iar mintea, valuri ce se frâng,

Mă poartă-n cercuri fără rost,

Îmi spune blând că nu mai sunt,

Apoi mă-ntreabă cine-am fost.

Și poate tu, sub alt apus,

Trăiești senin, fără să știi

Că-n mine timpul s-a supus

Unei lumi unde nu-mi aparții 

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi cunoști fiecare gând,

Nu-mi lua din brațe omul

Pe care-l țin tremurând.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Când mă vezi tăcut și frânt,

Nu-mi lăsa sufletul pradă

Umbrelor ce mă înfrâng.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi auzi inima cum cere,

Fă-mi din lacrimă izvoare,

Și din dor, alin și miere.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Cum se roagă cei pierduți,

Fă-mi credința sabie-n noapte,

Să-i despart de cei căzuți.

Și dacă noaptea vine rece

Și cere tot ce-i viu pe pământ,

Să mă șteargă fără nume,

Doar să mor cu ea în gând.

Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.

Când te privesc, se-nalță universul,

În ochii tăi, o lume se destramă,

Și luna-și uită-n ceruri înțelesul,

Căci tu devii întreaga mea viață.

Pe pielea ta se scriu balade mute,

Un foc mocnit pe-altarul unui vis,

Iar mâinile-mi, de tine neștiute,

Te poartă-n vals spre margini de abis.

Din glasul tău se naște o orchestră,

Un cântec de vioară, plin de dor,

Îmi spui un singur cuvânt, e simfonia,

Ce-mi face sufletul nemuritor.

Atingerea ta arde ca o rugă,

Fiorii scriu poeme pe-al meu piept,

Iar în tăcerea nopții, chiar și luna

Se-oprește să asculte căt mi te doresc.

În miez de noapte, când cerul suspină,
Îmi caut visurile printre stele aprinse,
Poate mâine, într-o lume divină,
Te voi regăsi o umbră de doruri nescrise.

Am stat aseară de vorbă cu luna,
Ea mi-a șoptit secrete despre soare,
Eu i-am vorbit despre tine și struna
Pe care sufletul meu cântă iubirea ce doare.

Cerul ne-ar fi cunună, cu stelele nași,
Calea Lactee, altar de lumină eternă,
Dar știu că inima mea e un vis prea auster,
Nu-mi mai aparține, căci numele tău o inundă.

E beznă, dar văź' tot.

Și din tot, răsari tu,

În mijloc de flori de rai,

Pe pământ de iad.

Eu, nedumerit, te cuprind

Cu mâini palide, reci, alintate de frică,

Vrând să te ridic spre cer,

Să-ți fiu limanul

Într-o mare care nu iartă.

Dar tu, floare de nu-mă-uita,

Mă scalzi doar în povești,

Iar eu, ieșit din fire,

Mă războiesc cu diavoli și cu adevărul

Ca să te duc dincolo,

unde „mai bine” încă mai are sens.

Și totuși, tu,

Floare dragă,

Mă vrei aici,

La gârla răului,

Lângă tine, lângă râpă.

Căzut ești,

Și așa mă vrei și tu:

Nu salvator,

Nu cer,

Ci prezență

În prăbușire.

Gandurile celor cu minte,
Ar trebui sa-i alinte.
Sa se gandeasca numai la flori,
Micsunele, lalele si bujori.

Gandurile sa le trimita,
Sa le cearna printr-o sita
Mintea cu a ei gandire
Sa fie numai inflorire.

Gandurile care se adun,
Sa fie precum ramurile unui alun,
Sa se ridice  spre cer
Numai cu un gand sincer.

Gandurile sa le pazim,
Din cele rele sa nu urzim.
Domnului sa ne rugam,
Lauda sa-i strigam.

Am învățat că inima are două porți

care folosesc aceeași cheie,

una se deschide spre grădina unde podurile

se construiesc din priviri și promisiuni,

cealaltă spre holul rece unde ușa

se încuie brusc, pe din afară.

Ești aceeași mână care îmi potrivește perna

și care, în somn, îmi poate desena pe piept

harta unei viitoare rani.

Iubirea e lumina de la fereastră,

dar trădarea e cea care stinge lampa

chiar când întunericul devine mai dens.

Nu există prăpastie pe care să n-o fi trecut împreună,

însă acum podul e făcut din cioburi,

și fiecare pas spre tine e un dans desculț

între nevoia de a te atinge

și teama că ești doar o oglindă spartă.

Suntem suma tuturor locurilor în care ne-am lăsat garda jos,

o geografie a vulnerabilității,

unde iubirea ne învață cum să zburăm,

doar pentru ca trădarea să ne reamintească, sec,

cât de tare doare pământul.

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

Ninge afară cu fulgi de fericire...

Asupra inimii mele,

Fața matură,dar zâmbetul de copil

entuziasmat,

Se dă cu sania pe derdelușul vieții

încercate...

Sau de bucuria zăpezii echivalentă

cu bucuria banilor ce nu-i am...

Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,

dacă ai scoate-o la vânzare pe internet

sau la o casă de licitații,

n-ar licita nimeni.

- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher

sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,

care asistase absent la monologul meu  de pe margini,

dar nici acolo nu-i sigur!

Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,

apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,

mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,

doar eu pariasem, cu viața,

fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.

Simt timpul în spate ca pe o placă  uriașă de plumb

în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,

aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților

dinăuntru ruletei,

fosnetul cartilor de blackjack,

zgomotul bilei care se invarte 

și care se-oprește deodată pe zero,

fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul

toate jetoanele,

mormanele de bani,

viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.

- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,

împingând jetonul meu înainte.

- Pas!  refuzară jucătorii de la masă în cor!

- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă

 care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”