tren

Respir aerul vieți blânde 

precum aburul creiat de frig

unde curg mângâieri solide

ca o speranță fără să oblig

Deschid privirea-n profunzine 

cu speranță pentru-o nouă zi

când tulburele are limpezime

precum frunzișul din brazi

Caut realitatea s-o pun-n poem

ce va străluci de bine

ridicând la rangul de suprem

mângâieri cu mâini fine

Constantin STanciu

Am auzit ca sunt plăcut

însă niciodata lucid

doar ca al doilea zicea

ești mai deștept decât inima

ca nimeni nu știe

de al doilea de mine

ce te ghidează sa arați lumii

falsul din tine

ii prostesti și ii câștigi

iar ei cred ca tot nu ești lucid

profiți și devii onorabil

caci ei cred ca esti nimic

însă esti cel mai lucid

așa ai ajuns sa nu te naști

ci sa mori

ca din moment ce ai murit

poți reînvia ,

dar niciodată murind

Stau în apartament,

Așteptând sa am un angajament,

Am nevoie de un medicament,

Am un comportament violent,

Aparent sunt inocent,

Nu mai gândesc coerent.

Am căzut .

Psihicul mi-e la pământ

Fără tine Sunt un tâmp

Și cât as vrea sa te urăsc

Sa te urăsc ca sa nu te mai iubesc

Sa te urăsc ca sa pot sa supraviețuiesc

Sa te urăsc ca sa nu mor cât trăiesc

După atâta amar de vreme

Sa iubesc alta persoana mi-e lene

Farmecul s-a dus

Și lumea mi-ai sedus

O întrebare am: apoi te voi lasă

Unde ti-e inima când ma vezi așa?

Știi ft bine cum eram eu înaintea ta

Știi ca lumea mea se învârtea in ambianta

Dc m-ai lăsat sa te iubesc

Știind ca nu ești in stare sa ma păstrezi?

Dc continui sa te întorci

Și asupra mea sa te repezi?

Cu ce ți-am greșit sa ma faci sa fiu așa

Când eu am vrut doar să-ți dau iubirea mea ?

Poate ca unii oameni is făcuți sa sufere și sa îndure totul ca a altii sa trăiască in pace

Pacea mea era in brațele tale

Da m-ai alungat fără pic de alinare

M-ai lăsat sa zac plângând Intr-o margine de drum

Și dacă te duci acum, tot acolo sunt:

In lacrimi înecată , cu inima-Ngropata

Cu capul la pământ

Căutând alinare in brațele unui trecător

Dar fără nădejde într-un viitor

Nu ma lua in seama: doar încerc să-mi îngrop amarul

Am vrut sa fim noi

Sa fim noi Versus restu

Și Sa dam peste cap universul

Dar degeaba Ca singura nu am puterea unor doi

Am căzut

Da . Am căzut

Și nu in cap sau mai știu eu unde

Doar psihicul meu e la pământ

Dincolo de trupul meu plecat spre jurământ

Voi încerca sa par tare

Chiar dacă fără tine nu mai am răsuflare

Voi încerca sa par la fel ca in trecut

Chiar dacă știu ca fără tine nu mai pot sa am un nou început

Is versuri scrise plângând

N-o sa le citești oricum

Încercând sa par cine nu sunt

O sa îngrop ce și cum am ajuns

M-ai lăsat știind in ce stare sunt

Și te-ai culcat dormind profund

Ai distrus tot și m-ai lăsat sa ma încrunt

Indiferent fata de ale mele rugi

Tu mergi inainte fara sa parcurgi

Tot ce m-ai lăsat pe mine sa înfrunt

Vinul stă rece pe masă din bucătărie,

Și tu,femeie,te rogi ca el din nou să vie.

Nu ești doar o păpușă ce face din lumea lui un paradis,

Pe care astăzi,cu un ultim gând și fără grijă,rapid el te-a ucis.

Părul tău negru ca întunericul noptii visătoare,

Îți mângâie ai tăi umeri mici și albi ca valurile mării,

Și stai atât de rece și umilă,parcă neînvingătoare..

Haide,ia-ți rochia ta roșie și astăzi dă-l uitării.

Nu plange,suspina și omorî speranța,

Tu dai bucăți din tine și el doar discordanța.

Pe care-adesea ți-o făcea cadou ce pe-un buchet de flori,

Iar astăzi,tu,femeie,simți tăcere și fiori.

Ștergeți,te rog,ale tale lacrimi grele și amare,

Ce pe al tău chipul îți zugrăvesc doar vătămare,

Un suflet așa cald și plin de viață,

Nu merită să fie atât de greu și izolat în gheață.

Acum,din fericire,ai scăpat la timp,

Dar viața și iubirea sunt mereu în contratimp.

Așa ca tu învață să ți drămuiești inima si mintea,

Înnoiește-ți astăzi,nu doar îmbrăcămintea.

Of,Elif Elif

Toti tânjesc dupa tine

Dar niciunul nu iti stie de bine

Asa cum altii știu de tine

Toti te vor,dar putini te au

Dar ei nu stiu

Ca tu esti cea care a dat naștere clasei

Și-n versul meu ce va trăi

Sigur ma voi iubi

Pentru ca stiu

Ce va fi

(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)

În ceața acestei lumi pierdute

Se agită tot mai multe frici

Confuzi, pierduți și parcă triști 

Izbiți profund de amare cicatrici. 

În propria realitate dură

Liniștea are o simplă urmă

Cuvintele par amorțite...

De imagini clare, dar nefericite.

Cândva,

lumină din cer ploua,

iar curcubeul

culorile își dăruia…

Acum, plouă,

plouă cu ură

seninul cerului

hoardele de corbi îl fură…

Cândva,

pace sub măslin era…

Acum, măslinul se usucă

și seva-i lacrimă

în mirul din biserică…

Cândva ,

iarba era verde,

rourată de necălcat…

Acum, tot mai mult

de foc e arsă

și pe fir de iarbă uscat

zace porumbelul păcii împușcat

ținând în ciocul de șenile strivit

crenguța de măslin,

încă, înflorită…

…………………………………………………….

Cândva

din cer ,lumină va ploua

la tulpină de măslin,

iarba însetată roua va sorbi

iar curcubeul păcii, lin

culorile își va răspândi…

Cândva ….

Știi…

am învățat liniștea după ce-am plecat.

Nu mai e nimeni să mă întrebe

unde sunt,

cu cine,

de ce.

Și ar trebui să fie bine, nu?

Doar că… e prea mult spațiu acum.

Prea mult gol în jurul meu.

Nu mă mai apasă nimic,

dar nici nu mă mai ține nimeni.

E o libertate ciudată…

nu știe să mângâie.

Eu am vrut o casă.

Nu doar pereți.

Am vrut un „noi”

care să nu doară.

Dar „noi”-ul nostru…

era prea strâns.

Prea multă teamă,

prea puțină iubire.

Ce aveam noi

nu era liniște.

Era control.

Nu era dor…

era frica ta că o să plec.

Și am stat.

Am stat până am început

să nu mai fiu eu.

Și acum… merg drept.

Respir mai ușor.

Dar sunt seri

în care mă opresc

și mă lovește liniștea asta.

Și da… mi-e dor.

Nu de noi.

Nu de cum era.

Mi-e dor de cum credeam

că o să fie.

Și poate…

într-o zi

o să găsesc liniștea aia

care nu vine din plecare,

ci din a rămâne

fără să mă pierd.

fiara-și

întinde ghearele-n

structura atomului de carbon.

oamenii

redundanți și inutili

devin

o sursă inepuizabilă de energie

pentru

mașinile A.I.

printre scoici si ambalaje din plastic,

scrisori ale

jocheilor  travestiți

în prinți...

Totu-n jur se prăbușește,

Pe loc, cât ai zice pește,

Când năpasta îți surâde 

Și ironic te surprinde.

Și nu vezi nici o scăpare 

Lipsit de vlagă și culoare ,

Te scufunzi în neputință 

Și te macini în căință.

Te întrebi,cu ce ai greșit?..

Cât mai ai de pătimit?..

Te revolți și strigi la Cer,

Destinul tău ți -e un Mister..

Te-ncearcă pe nepregătite,

Chiar te scoate din sărite!..

Tragi un Zeu la socoteală 

Fără echivoc ori fereală:

-Cu ce mă -ntămpini mâine,

Spune -mi Doamne,tu stăpâne..

E nemilos și nu ți răspunde,

Undeva-n etern se -ascunde.

Între două lumi te zbați 

Cu ochii obosiți, umflați,

Privești zarea nebuloasă 

Și -nduri viața ta spinoasă...

piese geometrice

dintr-un puzzle tangram

reconfigurează perspectiva.

%

triunghiuri echilaterale

rotite- n

sensul invers al acelor

de ceasornic ,

asemenea ceții,

dezorientează trecerea.